Legături nebănuite

ZIUA DE DUPĂ GALĂ

Alexandra se holba la ecranul telefonului care devenise între timp negru. Nu-i venea să creadă că nu visase, că răpirea nu era decât un coșmar...Tocmai o trezise un apel de la Martin:

-Ciao, Alexandra! Te-am trezit?, zise el confuz, auzind vocea ei, evident proaspăt trezită din lumea viselor. Scuze, dacă știam că încă mai dormi, nu aș fi sunat...

-Nu, e-n regulă, spuse ea și se ridică de pe canapeaua din biroul de la fabrică, unde ațipise spre dimineață. Spune-mi că ai ceva vești bune...

-Deocamdată am pus anunțuri în toate cercurile celor care se ocupă cu persoane dispărute, și am mărit recompensa...de obicei asta atrage atenția mai mult decât anunțul propriu-zis...Bine, nici nu vrem să părem disperați, deși cam suntem..., adăugă el, intrigat de faptul că Alexandra nu răspundea. Alo? Alex?

-Da, sunt aici, zise ea și oftă. Am băut o gură de apă. Fă tot ce poți și ține-mă la curent!

-Ok!, răspunse el simplu, apoi închise.

Alexandra cotrobăi prin poșetă, dar fiind poșeta cu care se dusese la eveniment, n-avea prea multe lucruri prin ea. Noroc că adusese telefonul, gândi ea, în timp ce se privea în oglinjoara mică și-și trasa câteva linii în jurul ochilor, apoi își aranjă întrucâtva părul ciufulit. Arăta ca dracu, se simțea ca dracu, toată situația asta era a dracului de complicată și de neașteptată.

Auzise în copilărie povești de astea cu răpiri,  pe vremea când era un copil mic și curios, care se furișa de sub nasul bonei și se ascundea pe sub mesele de la petrecerile tatălui său. După ce se îmbătau, bărbații își mai dădeau drumul la gură și discutau cu voce joasă despre afaceri dubioase, ilegalități, ale lor sau ale altora.

Iar acolo unde mintea ei fragedă nu putea face conexiuni,  imaginația ei bogată putea. Pe măsură ce crescuse începuse să înțeleagă mai multe, mult mai multe. Apoi, preferase să nu se mai gândească la cele pe care le auzise. Era vorba uneori și de crime,  de conspirații, de șantaje odioase, de răpiri, de violuri, mutilări și torturi. Se vorbea de multe ori despre anumite persoane importante, dar nu li se spunea niciodată numele. Toți aveau nume de cod, ca animale sau  păsări: Lupul, Vulturul, Jaguarul, Coiotul, Ursul, etc., deci nu aflase de fapt niciodată despre cine era CU ADEVĂRAT vorba.

Niciodată până acum nu se gândise că ar putea ajunge în contact cu lumea aceea. Pentru ea fuseseră toate asemeni basmelor copilăriei, o lume care poate exista undeva, dar numai pe un alt tărâm, poate paralel cu al nostru, dar care nu e real.

Cu excepția faptului că ERA REAL.

Ieși din birou și îi ceru secretarei cafea, apoi își chemă șoferul. Nimeni nu știa despre răpirea lui Tom în afara ei, a lui Elias, Martin și a celor din serviciul de securitate, iar ea dăduse ordin ca totul să rămână secret. Dacă nu ar fi fost mesajul primit de Elias de la Tom, ar mai fi putut spera că era vorba de o glumă proastă sau de o indigestie sau de orice altceva în afară de ceea ce era, de fapt.

Strânse din  buze, apoi își puse ochelarii de soare. Lumina veselă a zilei îi dădu o durere de cap.

-Acasă, te rog, zise ea, și nu mai scoase niciun cuvânt până ce nu ajunseră.

Coborî și-i spuse șoferului să se întoarcă la fabrică, apoi urcă cu o falsă vioiciune cele câteva trepte până la ușă. Când ușa se închise în spatele ei, aruncă dezgustată pantofii cu toc cât colo, apoi își smulse cu brutalitate rochia de gală de pe ea.