PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3

Capitolul 16

Ar fi trebuit să rămân la castel.

Sunt din ce în ce mai convinsă de asta, cu fiecare pas pe care îl facem, urcând în inima munților.

Nu voiam să vin.

Eram pregătită să le spun asta tuturor, la cina de aseară, dar Val și-a băgat din nou nasul ei insuportabil în treburile mele.

Ar trebui să rămâi aici, Zara dragă. Ești atât de palidă și de slabă, nu cred că ai rezista prin munți. Și cu stomacul tău sensibil, știi cum e. Va trebui să vânăm, iar ție ți se face rău de la sânge. Viața asta chiar nu-i o viață potrivită pentru tine.

Și uite-așa am ajuns aici, înjurând-o pe Val în gând la fiecare pas.
Mergem în Kazdin.

Un drum de două zile prin munți. Două nopți dormite în corturi sau în ce om dormi, două zile în care vom mânca vânat, ca niște sălbatici. Într-un cuvânt, tot ceea ce urăsc: efort, frig, sânge și condiții minime.

Ah, cum ajung eu tot timpul în situațiile astea?

- Ai nevoie de ajutor? mă întreabă Jacks când alunec pentru a mia oară, pierzându-mi echilibrul.

- Nu, sunt bine!

Theo îmi cară deja valiza cu lucruri, nu e nevoie să mai fiu și dusă de mână, ca un copil prost.

Dacă Val poate să urce singură prin munți, și eu pot.

- Han, te descurci? îl aud pe Emett strigând în spatele meu.

Hanna e mai modestă, pentru că nu se fandosește atâta când Emett îi întinde mâna, trăgând-o în sus. Dimpotrivă, pare destul de recunoscătoare pentru sprijin.

În fața noastră, chiar în fruntea șirului, Arthur DeSilva și insuportabilul lui fiu deschid drumul, căutând ruta cea mai bună, iar Theo îi urmează ca un catâr, cărând ambele noastre valize. S-a oferit mai devreme să stea pe lângă mine, dar după ce am urlat la el de câteva ori m-a lăsat baltă.

Mergem de ceasuri în șir.

Îmi tremură picioarele și mă dor toți mușchii, dar nu-mi permit să cer ajutorul cuiva, așa că merg, și merg, și merg, până când frigul mă amorțește.

Apoi Arthur DeSilva se oprește în sfârșit, lăsând sacii din spate să-i alunece în zăpadă, și îmi vine să plâng de ușurare.

- Cred că ăsta e un loc bun în care să luăm prânzul, ne spune când ajungem cu toții lângă el.

Face semn spre o grotă minusculă și întunecoasă, unde n-aș intra singură pentru nimic în lume.

Khalid rupe un băț din tufișurile goale pe lângă care trecem și-l înfășoară într-o bucată de pânză, dându-i foc.

- Haideți!

Înăuntru aerul e umed și jilav, dar cel puțin e mai cald și nu bate vântul.
Toți își lasă sacii să cadă cu o bufnitură, și Theo geme masându-și spatele.

- Ce zeilor ai pus în valiza asta de-i așa grea? Era vorba să ne luăm lucruri esențiale!

Mă aplec în genunchi, deschizând cu grijă capacul.

- Eu am luat lucruri esențiale. Voi de fapt nu ați luat nimic.

- Nu mai spune! pufnește Emett amuzat. Ce ți-ai luat atât de deosebit, mă rog?

În timp ce Jacks și Theo adună vreascuri pentru foc, ceilalți se trântesc pe jos, peste mușchiul care crește în peșteră, iar eu îmi scot un pled colorat și mi-l aștern elegant dedesubt.