PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3

Capitolul 21

Vestea bună: am scăpat de munca în folosul comunității.

Vestea proastă: sunt îngrozitor de bolnavă.

Se pare că n-am fost atât de norocoasă pe cât credeam, chiar dacă am scăpat fără oase rupte după aventura mea din munți.

Sunt de două zile în pat, singură- cuc, în timp ce restul lumii are prea multă treabă ca să se mai intereseze de mine.

Theo vine ocazional cu fata de la Infirmierie ca să se asigure că nu am murit. Valerie și Hanna ajută la bucătărie și la spălătorie, iar Emett și Khalid își pregătesc detașamentele pentru când vor rămâne în seama lui Arthur DeSilva.

Se pare că recruții au nevoie să fie pregătiți psihic pentru a face față domnului Instructor zis Rechinu'.

Jacks și o mână de voluntari se ocupă de curățarea drumurilor spre "lumea de jos", fiindcă a avut loc o avalanșă în munți și numai zeii știu când vom putea circula din nou.

Se pare că vizita noastră de două zile în Kazdin tocmai s-a prelungit pentru un termen nedefinit.

Ghinioanele se țin scai de mine în țara asta.

Șchiopătez prin apartament fără scop, încercând să găsesc ceva interesant de făcut.

Mi-am petrecut dimineața urmărind de pe fereastră Vulpile Roșii care au exersat tragerile la țintă, și a fost un adevărat spectacol.

Arthur DeSilva supraveghea demonstrațiile și a răcnit întruna la recruți că "sunt prea moi", până când Emett s-a enervat și i-a tras cu precizie o elice în fund. Nu vreți să știți cum s-au terminat lucrurile. Pot doar să specific că ne-am întâlnit la Infirmierie și Emett își ținea o pungă cu gheață sub falcă.

- Aș putea să ies puțin, îmi spun singură în oglindă, în timp ce-mi studiez genunchiul încă umflat. N-are cine să mă vadă.

Și în plus, am o cârjă în colț, pentru orice eventualitate.

Îmi piaptăn părul cu grijă, lăsându-l liber în jurul feței. Nu vreau să vă spun ce față am când sunt bolnavă: nas roșu, piele albă ca hârtia, cearcăne sub ochi... o splendoare.

Îmi îndes căciula pe cap și-mi iau cârja din colțul camerei, încuind ușa după mine. E timpul să ne delectăm cu niște recruți tineri și arătoși.

👑

Îmi dau seama că e ziua mea bună când intru tiptil în sala de antrenamente și primul lucru pe care îl văd e un spate gol.

Un splendid spate gol, pe care l-am mai văzut deja, dar nu strică să vezi un lucru de două ori. Mai ales când e vorba de corpul lui Khalid.

Arthur DeSilva e lângă el, cu o cutie neagră în mână, și pare să țină o lecție de anatomie recruților asezați pe jos în cerc.

A, perfect! Învățăm anatomia lui Khalid.

Un subiect pe care n-aș vrea să-l ratez.

Rămân prudentă la ușa sălii, neobservată încă. Recruții sunt fascinați de explicațiile lui DeSilva. Și de modelul uman, bănuiesc. Ei, poți să-i judeci?

- Plămânii, spune DeSilva, înmuindu-și degetul în pudra neagră din cutie. Ficatul. Inima.

Își însoțește fiecare mișcare desenând ceva pe pieptul lui Khalid. Tare mi-e ciudă că pierd priveliștea din față.