PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3

Capitolul 9

În seara asta e marea deschidere a Festivalului, și Jackson ne așteaptă pe toți în Piața Mare, ceea ce înseamnă că plecăm de la Castel.

În sfârșit am ocazia să mă amestec prin mulțime și să scap de Valerie, pe care am văzut-o zi de zi. Nu știu exact dacă o fac intenționat sau nu, dar Jacks și frații lui ne invită peste tot pe toate trei, de parcă am fi la pachet.

Poate vor să ne compare una cu alta, sau efectiv să vadă care va ceda prima.
În seara asta sunt ferm hotărâtă să-i las baltă și să mă bucur de experiența festivalului de una singură.

Unde mai pui că e suficient de frig încât să-mi iau pantaloni, pentru că oricum mantoul îmi vine până la glezne.

- Psst! Zara!

- Bate la ușă!! mă răstesc la Theo. Nu vezi că sunt dezbrăcată?

- Te-am văzut dezbrăcată de când aveai câteva luni.

- În caz că ai ratat noutățile, acum am douăzeci și șapte de ani!

Îmi trag pantalonii pe mine înverșunată, în timp ce unchiul se instalează pe marginea patului.

- Te-ai hotărât?

- Cu ce anume?

- Nu poți s-o lungești la nesfârșit. Pe care îl preferi, pe Jacks sau pe Emett?

- Sunt aici de o săptămână! Te aștepți să mă decid așa, la prima vedere?

- I-ai văzut în fiecare zi. Și în caz că nu e clar, Valerie se învârte pe lângă ei ca un cățeluș. Vrei să aleagă ea prima?

Îmi trag bluza peste cap iritată.

- În primul rând, Jacks și Emett nu sunt legume, ca să le alegem. În al doilea rând, nu pot concura cu sânii lui Val, și știi și tu asta.

El pufnește indignat.

- Tu crezi că noi ne gândim numai la sâni?!

- Da.

Reușesc să-l fac să râdă, cu toată încordarea.

- Asta-i o minciună. Ne gândim în egală măsură și la fund.

- Mulțumesc pentru informație! Nici la asta nu excelez. Poate ar trebui s-o las baltă și să plecăm acasă.

Theo se ridică brusc, venind în spatele meu.

- Ia întoarce-te puțin, așa.

Mă prinde de umeri și mă întoarce spre oglinda mare din perete, silindu-mă să mă uit la propria imagine.

- Uită- te numai ce ochi ai. Nu există ochi ca ăștia în toată Kadara.

Hmmm. Aici s-ar putea să-l cred. Kiera spunea tot timpul că avem niște ochi fascinanți, eu și Dante. E o nuanță verde, intensă, cu mici striații gri.

- Și uită- te la buze. Sunt atât de drăguțe și de pline, iar dacă mai pui puțin roșu, strigă de la o poștă să fie sărutate.

- Vai de mine! Ce poezii ai citit azi?

- Și părul. Mă rog, l-ai ciuntit rău, dar ai un păr superb. Se vede că ai moștenit genele mele.

Simt că mă umflă râsul.

- A, știam eu! Toate astea sunt despre tine. Voiai neapărat să spui cuiva că ești superb.

- N-am nevoie s-o spun, pentru că se vede foarte clar!

Bine-nțeles!

Mă urnesc din oglindă, încă zâmbind.

- Hai să mergem! N-am mâncat nimic azi, ca să pot gusta cât mai multe chestii. Și deja îmi tremură picioarele de foame.