PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3

Capitolul 4

Rochia neagră de catifea mi se mulează pe corp ca o a doua piele.

S-ar putea ca lady Arania să fi exagerat puțin.

Nu sunt sigură că în Kadara sunt apreciate croiurile care scot atât de tare în evidență corpul.

Și chiar dacă ar fi, nu sunt sigură că vreau să apar astfel în fața regelui și a geamănului său.

Unul dintre ei e bărbatul cu care am avut câteva vise fierbinți, dacă stăm să ne gândim.

Îmi masez obrajii năpădiți de roșeață.

Trebuie să fac ceva cu halul în care mă îmbujorez, pentru că e ridicol. N-am fost niciodată o femeie timidă, chiar deloc...

Și totuși, parcă-mi piere vocea când mă aflu în fața lui Jackson.
Bărbatul ăla mă sperie puțin cu blândețea lui.

Emett nu, lui Emett i-aș putea face față. E prea imoral ca să mă simt stânjenită în prezența lui.

- Un șal! mă sfătuiesc singură, cotrobăind prin cuferele despachetate.

Am nevoie de un șal drăguț din blană care să atenueze efectul seducător al rochiei.

Mă rog, un fel de imitație de blană, pentru că n-aș putea purta vreodată o blană adevărată, adică un animal mort.

Poate e o prostie, dar simpla idee că cineva a jupuit o vulpe sau un iepure pentru haina mea îmi întoarce stomacul pe dos.

Găsesc un șal cu fir argintiu, și mi-l potrivesc pe umeri, studiind efectul.

E mai bine.

Acum nu trebuie decât să mai rezolv cu machiajul și sunt gata.

E atât de ciudat că oamenii ăștia fac totul singuri! Nu c-aș fi avut încredere în vreo cameristă străină, dar faptul că femeile de aici se aranjează singure e neobișnuit pentru mine.

Sper din suflet că au totuși servitori pentru munca menajeră, fiindcă nu mă văd frecând podelele cu ceară sau cărându-mi singură tava cu mâncare de la bucătărie.

Ia stai, au măcar o bucătărie?? Sper că nu se așteaptă să ne gătim singuri mâncarea! Fiidcă altfel sunt ca și moartă, la cât de bine știu să gătesc.

Ceasul din perete anunță încă un sfert de oră până la șapte. Mă grăbesc să-mi pudrez obrajii cu pămătuful fin, și-mi trec degetele încă o dată prin părul scurt.

Aș fi putut face mai multe cu el dacă nu eram presată de timp, dar sunt nevoită să-l las liber pe ceafă. Mă mulțumesc să-mi prind bretonul într-o parte cu o agrafă de argint.

Nu mi-am pus bijuterii.

Sunt și așa destul de opulentă cu rochia mea strânsă pe șolduri... fac și eu ce pot ca să mă integrez în peisaj.

Și unghiile... nu cred că a fost o idee genială să-mi vopsesc unghiile cu negru când am plecat din Egarthia, dar acum e prea târziu.

Mi-aș lua niște mănuși, dacă aș ști în care afurisit de cufăr le-am pus.

Ne descurcăm și fără.

Îmi încalț pantofii cu câteva minute înainte să sune de ora șapte, și-mi trag șalul argintiu pe umeri, respirând adânc.

Trebuie să mă adun.

Am deja senzația că treaba asta cu gemenii îmi va da dureri de cap, dar acum nu mai pot da înapoi.

Ies în coridorul gol în același moment în care o altă ușă se deschide la căpătul opus.

Rahat!