PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3

Capitolul 18

- E numai vina ta! O să murim din vina ta!

Îl văd pe Dante căzut în zăpadă, cu capul sfărâmat. A lăsat în urma lui o dâră lungă de sânge, iar roșul aprins contrastează fantomatic cu zăpada albă.

Două mâini mă prin de umeri, și înaintea mea răsare o pereche de ochi albaștri. Colți.

Încep să țip, lovind cu brațele haotic, ignorând durerea din corp, frigul, șuieratul vântului.

Mă zbat, însă atacatorul meu mă ține strâns.

- Zara, liniștește-te. ZARA!

Săgeți de durere îmi străpung tot corpul când sunt ridicată, și încep din nou să strig.

- Zara! repetă vocea aspră de lângă urechea mea. Te rog, oprește-te! Îți faci și mai mult rău.

Recunosc vocea asta.

Buzele calde revin pe urechea mea rece.

- Mergem la adăpost. Rămâi trează, da? Am nevoie...

Silueta lui Dante tremură în fața mea.

- Zara, am nevoie să rămâi trează!

Sângele roșu al căprioarei sclipește în întuneric. Nu e un animal. E Kiera, împușcată în frunte. E Dante. E...

Mii de ghiare mi se agață de picioare, trăgându-mă în jos. Mă prind strâns de ceva confuz, țipând din nou și din nou, până când nu mai am glas.

Sunt atacată.

Nu mă pot mișca. Cineva vrea să mă omoare.

Încerc să-l lovesc cu picioarele, să-l zgârii, să-l mușc. Un animal ciudat mârâie la picioarele mele gata să mă sfâșie.

Mi-e frig.

Mi-e cald.

O să mor. De data asta chiar o să mor.

👑

Miroase a lemn și a fum, și a... săpun?

Încerc să deschid ochii, dar mă doare capul înfiorător. Și gâtul. Și spatele.

Poate ar trebui să dorm din nou.

Mă furnică o senzație neplăcută în mâini și în picioare, ca și cum ar fi fost amorțite ore întregi.

Deschid ochii cu grijă clipind des.

Durerea de cap îmi lasă un văl cenușiu peste privire, așa că trebuie să mă concentrez intens ca să-mi dau seama ce se întâmplă.

Primul lucru pe care îl văd e focul puternic din mijlocul camerei. Al doilea e animalul argintiu tolănit în colț, care pare să doarmă.

Sunt în kala, îmi dau seama cu întârziere. Nu știu cum am ajuns aseară înapoi, dar am ajuns, asta e tot ce contează.

Încerc să mă mișc, și întâlnesc un perete cald de piele și de mușchi.

Și atunci îmi dau seama de mai multe lucruri.

Am murit.

Cu siguranță am murit.

Altfel nu-mi explic de ce sunt făcută ghem lângă un bărbat aproape gol, care miroase a lemn, a sudoare și a fum.

Îmi apăs palmele discret peste pieptul  gol din fața mea. E exact cum m-aș fi așteptat: tare și totuși catifelat, cu o dâră de păr creț pe mijloc. Degetele mi se încârligă în rotocoalele mici de păr negru. Am un impuls nebunesc de a-mi lipi gura de pielea aceea netedă și aurie, dar mă abțin.