PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3

Capitolul 34

O rază de soare mi se strecoară pe față, deranjându-mi somnul.

Mă întorc pe partea cealaltă, inspirând adânc mirosul de pin și de piele.

Mi-e cald.

Deschid ochii amețită, întâlnind corpul fierbinte și mare al lui Khalid. Are ochii deschiși, fără să mă vadă.

- Bună dimineața, șoptesc răgușit.

Îmi trec degetele de-a lungul maxilarului său, mângâindu-i barba nerasă.

- Ar trebui să mă ridic înainte ca Emett să-și dea seama c-am șters-o din nou.

Ochii lui rămân goi și sticloși. Îi iau palma aspră, așezând-o pe coapsa mea dezgolită. Contactul cu pielea lui mă înfioară prin fiecare fibră, chiar și când știu că e inconștient.

- Îmi doresc atât de mult să spui ceva, Khalid. Chiar și să țipi la mine, să mă înjuri, orice.

Mă trag mai aproape de corpul lui care arde de febră.

- Te rog nu muri, îi șoptesc pe buze. Am nevoie de tine.

În fiecare dimineață sper la o minune, și fiecare dimineață mă lasă cu inima și mai sfâșiată, pentru că nimic nu se schimbă.

Aș vrea să rămân aici toată ziua, lipită de corpul lui cald și inert, dar sunt atâtea lucruri nefăcute...

În cele din urmă mă ridic, cățărându-mă pe el ca să cobor din pat. Îmi scot cămașa subțire și mă îmbrac cu hainele de lucru în cea mai perfectă liniște. Apoi  îi dau un ultim sărut.

Buzele lui sunt amare de la penicilina pe care i-o strecor cu forța în fiecare zi, și totuși nu mă pot abține. L-aș săruta în fiecare secundă dacă n-aș avea alte îndatoriri.

- Te iubesc! îi spun înainte să ies.

Săptămâna trecută am făcut primul drum la târg, în ciuda împotrivirii lui Emett, și una dintre cele mai importante achiziții e cartea de bucate.

Astăzi trebuie să-mi fac curaj, pentru că nu putem trăi tot anul cu sandvișuri și omletă. Bolnavii noștri au nevoie de mâncare gătită.

Când cobor la bucătărie, Emett e deja treaz, și mă privește mustrător.

- Iar ai dormit cu el?

- Doctorul spunea că trebuie să-i vorbim, mă scuz eu repede. Iar eu sunt foarte bună la monologuri.

- Da, Zara, să vorbim, nu să dormim cu el în pat.

- Patul lui e mai mare decât canapeaua asta.

- Pot să ți-o las ție pe toată dacă asta-i problema.

- Nu.

Îmi leg șorțul peste pantaloni, încă simțind privirea acuzatoare a lui Emett în ceafă.

- Credeam că ne-am înțeles să asculți de mine.

Mă întorc spre el tulburată.

- Emett, am nevoie de asta. Nu știu cât mai are de trăit și...

- O să trăiască! mă întrerupe el repede. Sunt sigur de asta.

- Nu-și revine de zile întregi.

- E mai bine. Tu nu poți să-ți dai seama, dar eu știu cum era înainte să vii. Nu voia să bea penicilina și ceaiurile. Acum cel puțin le ia.

- Orice i-aș spune, nu reacționează!