Capitolul 31

947 108 5
                                    

Bunica Helga e la fel de când o știu: plinuță și iute, îmbrăcată mereu mai gros decât e cazul, și foarte convinsă că n-am mai mâncat de un an.

- Ține! Am făcut iaurtul ăsta abia ieri, e proaspăt. Și pâinea, pâinea abia am scos-o din cuptor.

- Bunică, nu ni-e foame!

- Să frământ niște plăcinte cu brânză de care îți plăceau ție? Vrei să scot niște cârnați din untură? Sau să fac o tocană?Clătite. Vrei clătite, nu-i așa, Dante?

Îl fulger cu privirea, încercând să-l opresc, dar Dante n-are niciun pardon.

- Să vedem, mai ai gem de căpșuni?

- Am!

- A, grozav!

- Am și unt proaspăt.

- Da, cred c-aș putea mânca niște clătite.

- Am mâncat acasă! insist din nou. Nu ne trebuie nimic, bunică.

- Ați mâncat acasă! repetă ea indignată. Ce-ați mâncat, surcele?! Arătați ca niște mârțoage!

Dacă vă întrebați de unde am moștenit gura slobodă, să știți că e bunica Helga.

- Ea arată ca o mârțoagă! specifică Dante ofensat. Eu m-am îngrășat după nuntă.

- Ba ești slab ca o prăjină!

Dante ridică din umeri rânjind.

- Așa le place doamnelor, bunică.

- Cum să le placă așa?! se scandalizează bunica. A înnebunit lumea? Pe vremea mea bărbații erau zdraveni și roși în obraji!

Face un semn spre tabloul de deasupra mesei, care stă acolo dinainte să ne naștem noi.

- Crezi că mă luam cu bunicu-tău dacă arăta ca un schelet?

Mă uit lung la bunicul Tereus, care stă țeapăn lângă bunica. E portretul din ziua nunții. Bunica zâmbește cu gura până la urechi, pierdută într-o superbă rochie cu zeci de straturi, iar în spatele ei bunicul are o față sumbră de parcă ar merge la spânzurătoare.

Dante începe să râdă, prinzându-mi privirea.

- Cred că bunicul se uita așa pentru că începuse să-și dea seama în ce s-a băgat.

Bunica scoate un săculeț cu făină.

- Pe vremea noastră bărbații nu se hlizeau tot timpul ca niște idioți.

- Ai auzit, Dante? întreb amuzată.

- Tu ai auzit că arăți ca o mârțoagă?

- Chiar trebuie să pui niște carne pe oasele alea, fetițo. N-o să te ia nimeni dacă arăți ca un copil mort de foame. Fața e în regulă, dar cu greutatea...

- Vai, bunico, mulțumesc!

- O femeie tre' să aibă forme.

- Subscriu! spune Dante cu elan.

Îmi întorc privirea spre tabloul din perete.

- Dumneata erai foarte slabă în ziua nunții.

- A scos bunicu-tău sufletul din mine cu mofturile lui! se scuză bunica repede.

- Ești sigură că n-a fost invers? întreabă Dante amuzat. Pentru că acolo- arată spre peretele din cealaltă parte- dumneta ești dolofană și bunicul arată ca o scândură cu ochi.

Ne uităm toți trei la celălalt tablou, făcut probabil cu vreo zece ani mai târziu.

- Eram însărcinată cu maică-ta acolo, spune bunica melancolică.

PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum