PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3

Capitolul 29

Mă prind strâns de marginea corabiei, încercând să nu privesc în jos, spre valurile care se mișcă amețitor.

Sub mine puntea se clatină la fiecare mișcare, făcându-mi stomacul să se întoarcă pe dos.

Am vărsat deja de atâtea ori încât mă mir că mai pot sta pe picioare.

Sunt atât de obosită, și n-am domit aproape deloc în ultimele trei nopți.
Emett m-a însoțit până în port acum două zile, chiar dacă abia ne-am vorbit. Aparent și când e furios tot nu acceptă ca o doamnă să umble neînsoțită prin Kadara.

- Te simți bine, domniță?

Un băiat din echipaj se apropie de mine vorbind într-o egarthiană stâlcită cu accent grivian.

- Cât de cât, spun vag.

Atât de bine cât te poți simți după patru zile de călătorie, în condițiile în care ai în rucsac doar o cămașă de noapte și trei foi. Și ultimii bani.

Cel puțin încă am tratatul, deci, practic, misiunea a fost îndeplinită.

Mă uit spre țărmul Egarthiei, spre Far, spre portul care se apropie. Vântul poartă până la noi strigătele negustorilor din port, a cântecelor, a țipetelor de copii.

Mă ard ochii de lacrimi, însă refuz să le las să curgă.

Nu pot să mă gândesc acum la ceea ce las în urmă, la munții Kadarei care au devenit linie albă la orizont... la bărbatul pe care n-o să-l mai văd niciodată, la cererea în căsătorie care n-o să mai vină.

Nu pot.

Mă concentrez pe oboseală, pe mâinile lipicioase, pe frig, pe senzația de greață.

Mai trebuie să rezist două zile, până când ajung în capitală. Aș putea să merg în Cornwall, la Dante, până diseară aș fi acolo... dar nu vreau să apar în halul ăsta la ușa lui, mai ales acum, când e proaspăt căsătorit.

Încă două zile.

Trebuie să ajung acasă, să mă spăl, să dau jos hainelea astea jegoase, și pe urmă o să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat.

Dar nu acum.

Îi aud pe marinari strigând, alergând pe punte în timp ce se pregătesc să arunce ancora și să intre în port.

Nu-mi vine să cred că am călătorit pe corabia asta soioasă, dormind sub punte într-o cabină minusculă și mizerabilă. (Nu că aș fi dormit cu adevărat)

Îmi dau seama că e prima mea călătorie fără însoțitori și că habar n-aveam de câți bani e nevoie ca să călătorești în condiții decente.

Chiar nu știu nimic despre viață.

Gândul că trec pe lângă Alida și nu pot intra să-mi iau un burger e insuportabil. Nu știu câți bani mai am, și încă trebuie să petrec două zile pe drum, închiriind trăsuri, plătind cazare la hanuri.

Adu-ți aminte să nu mai pleci niciodată singură în călătorii, pentru că ești complet incapabilă.

- Domniță, trage-te de pe margine! Acostăm! îmi strigă căpitanul bărbos al corabiei.

Mă retrag repede, coborând scările care duc sub punte, și îmi iau rucsacul din cabina de lemn.

Mă cuprinde o ușurare dureroasă atunci când simt încetinirea corabiei și zgomotele care se aud tot mai aproape.

Îmi atârn rucsacul pe umăr, pregătită de coborâre.

Îmi dau seama cât sunt de slăbită numai când ajung pe uscat, și portul pare să se învârtă cu mine. Poate că lipsa de somn și înfometarea nu fac cea mai bună combinație.