Regele cartierului[18+]

(42)

—Gata, ne-au luat seama! Bagă viteză! strigă Rosalia.

   Mă panichez, apăs accelerația cu putere, iar mașina fiind automată aproape își ia zborul. După maxim 2-3 minute de când am ieșit de pe proprietatea lui Giacomo în spatele nostru apar 2 mașini care ne urmăresc, spre norocul nostru, casa lui nu era tocmai în mijlocul orașului, era pe la periferie, aproape de aeroport. Nu durează mult până una dintre mașini ne ajunge din urmă și este aliniată cu noi.

—Ok, deci, trebuie să te concetrezi acum!

—Adică? întreb confuză, dar nu apuc să aflu prea multe detalii că Rosalia coboară geamurile mașinii și tot părul perucii îmi zboară în ochi. Aaaa! țip eu panicată când nu mai văd drumul.

—Liniștește-te, ține-o tot drept, așa n-o să ne recunoască fețele! Doar ține bine de volan și nu dăm greș!

Volanul era tot mai greu de controlat, iar printre suvițele roșcate ale perucii văd o lumină puternică din față ca de camion, îmi țin respirația de teamă, apoi aud o izbitură puternică, imediat Rosalia închide geamurile și apuc să văd în oglinzi cum camionul a lovit mașina ce se aliniase cu noi, ea fiind pe contrasens tot încerca să ne depășească să ne poată bloca calea. O lacrimă îmi pică pe obraz, văd cum cealaltă mașină ce ne urmărea a încetinit și s-a oprit lângă accidentul teribil.

—Acum e momentul! zic încetinind. Deschide portiera și sari, n-o să te rănești!

Ea deschide portiera și se uita speriată către asfaltul ce părea că e înghițit de mașină, își mută privirea către mine și zice:

—Nu cred că pot face asta, îmi pare rău!

—Rosalia, nu avem timp, te rog! Gândește-te la copilul din pântecele mele care va avea nevoie să fie lângă tatăl lui!

—Nu pot, mi-e frică!

—Atunci îmi pare mie rău! spun, apoi cu mâna stângă o împing în afara mașinii.

În oglindă o văd cum se rostogolește pe asfaltul din spatele meu. Sunt mamă și încep să am mai multe instincte decât frici sau regrete!

În sfârșit ajung la aeroport, arunc peruca pe bancheta din spate și ies din mașină urmând să o abandonez. Intru în aeroport și mă minunez de cât de imens poate să fie și mai ales că nu am telefon, să-mi găsesc Regele devine tot mai greu. Mă tot plimb și învârt pe acolo sperând că o să-l văd pe Damon.

După o oră, două de căutări îmi este și foame, n-am niciun ban și nici pe Damon nu-l găsesc. Mă așez pe un scaun de pe holul aeroportului și-mi închid ochii pentru câteva secunde, sunt foarte obosită și mi-e rău. Mai stau câteva minute așa și aproape adorm, când de odată aud în boxe:

—Doamna Rihanna Martinez este rugată să se prezinte la poarta 57 pentru îmbarcare!

Tresar când îmi aud numele, se pare că Damon s-a gândit la această situație, mă ridic să mă uit aproape de ce poartă sunt acum și citesc poarta 9, mă uit pe indicatoare și văd că arată în dreapta cifre crescătoare, așa că o iau la fuga.

—Doamna Rihanna Martinez este rugată să se prezinte la poarta 57 pentru îmbarcare! răsună din nou.

Alergând îmi arunc privirea să văd la ce poartă sunt, citesc numărul 20.

—Ultime strigare, repet, ultima strigare, doamna Rihanna Martinez este rugată să se prezinte la poarta 57 pentru îmbarcare!

Bag o viteză ca fulgerul și în maxim 5 minute ajung la poarta 57 unde era o coadă infernală. Mă așez confuză la coadă uitându-mă în jur, poate-l văd pe el. Nu-l găsesc, dar văd pe ecranul de deasupra că scrie ,,Priority pass first!'', mă îmbulzesc cu toată lumea până ajung în fața tuturor, rândul nu era tocmai organizat, erau persoane ca la concert strânse în spatele meu.

—Bună seara, pașaportul sau buletinul vă rog! mă întâmpină o stwardeză.

—O clipă, încep să mă prefac că-l caut, nu-l găsesc! zic și mă dau într-o parte. Lăsați vă rog pe ceilalți să treacă până atunci.

Nu m-am gândit la asta, eu nu am niciun act după mine și Damon nu mai apare o dată, ce naiba se întâmplă?

Cineva mai confuz ca mine se lovește de spatele meu. Nu mă întorc pentru că la ce aglomerație era, nu mă miră să se ciocnească cineva de mine. Simt 2 degete cum mă bat pe umăr, exasperată de nervi și oboseală mă întorc încruntată și în sfârșit mă lovesc de acei ochi oceanici!