Regele cartierului[18+]

(39)

   Nu mult durează până îmi dau seama că bătăile mele sunt în zadar, nimănui nu-i păsa, de parcă nici nu mă auzeau. Mă las pe podea și încerc să mă liniștesc din plâns pentru că începeam să am dureri de cap și îi facea rău copilului. M-am ridicat cu greu și m-am pus în pat unde am încercat să adorm măcar o oră ca să mă pot liniști și să nu mă mai gândesc la toate lucrurile rele. 

   Aud pe noptiera de lângă mine cum ceva este trântit, sar ca arsa din somn. Era Rosalia care mi-a adus o tavă cu mâncare.

   –Prânzul, poftă bună! se așează pe scaunul de lângă patul meu.

   Eu mă ridic cam stânjenită de privirea ei ucigătoare ce mă urmea în timp ce mâncam pe marginea patului. Iau doar câteva guri forțate, apoi mi se pune un nod în gât și pun tava de-o parte. Îmi iau inima-n dinți și o întreb:

   –Ești ok? încep să mă joc cu degetele să mă mai destresez.

   –Ce te fâstâcești așa ca un copil?

   –Păi te văd cam supărată...

   –De parcă ți-ar și păsa! își dă ochii peste cap mutându-și privirea în altă parte.

   –Tu nu mă cunoști, dar nu pot mânca știind că ești supărată...

   –Domnia ta vrea să și zâmbesc? Bagă o dată în tine copil enervant! se răstește la mine.

   –Nu prea îți înțeleg atitudinea, te-a certat Giacomo din cauza mea?

   –Aoleu, îți vezi o dată de mâncarea ta te rog?

   Ajung ca capatul răbdării și mă enervez groaznic din cauza atitudinii ei nesimțite.

   –Îmi bag ceva-n mâncarea voastră! arunc tava pe jos și pe pantofii ei.

   Se ridică și nu mai zice nimic, direct se urcă pe mine și-mi trage o palmă eu apucând-o de păr. Nu avem timp prea mult să ne răfuim că angajații își fac apariția și ne despart. Ne iau pe sus și noi începem să înjurăm și să ne agităm de parcă eram de la ospiciu. Ne duc în biroul lui Giacomo unde ne așează pe amândouă pe o fotolii.

   Rosalia văzăndu-se în fața lui se calmează brusc, privind în podea stânjenită, însă eu tot încerc să mă lupt cu bărbatul ce încerca să mă țină, așa că acesta îmi lipește mâinile de mânerele fotoliului apăsându-mi cu toată forța lui pe ele, iar eu scap un țipăt de durere la care Giacomo reacționează împingându-l de pe mine.

   –Ieși o dată! urlă la el și-si ia locul la birou, apoi își apasă presează ușor ochii cu podul palmelor încercând să se calmeze. Ce e cu voi fetelor, chiar nu vă puteți înțelege? nici una nu mai zice nimic. Bine, hai să trecem la subiect, Julieta, dorești să o concediez pe Rosalia și să îți aduc o nouă însoțitoare?

   –Poftim?! răspunde ea cu un țipăt disperat, se ridică cu mult tupeu și se sprijină cu mâinile de biroul lui privindu-l cu durere în ochi. După toate câte am trăit mă dai afară?! Mai ții minte când ne-am văzut prima dată? Eu aveam 7 ani, tu 14 ani, eu aveam un tricou murdar pe post de rochie pe mine are-i rămăsese mare tatei și picioarele murdare și cu tăieturi din care-mi curgeau sânge pentru că mergeam desculță pe pietrișul ascuțit, tu aveai costum și pantofi de lac. Peste câțiva ani într-o zi ai venit la înmormântarea părinților mei omorâți de sălbaticii ăia din sat la care se împrumutaseră de bani să mă țină la școală, în rând cu copii de la oraș, era cea mai urâtă zi din viața mea, iar tu ai venit, m-ai luat de mână și mi-ai spus că totul o să fie bine, că voi mă veți adopta. Și când tatăl tău a murit cine a fost lângă tine? începe să se rostească roșcata tot mai tare, iar lui Giacomo o lacrimă i se scurge pe obraz. Cine a fost acolo să te țină în picioare, a? izbucnește în lacrimi și ea. Cine avea grijă de tine când te îmbătăi? Cum poți fi așa de insensibil să uiți de persoana lângă care ai crescut și să mă alungi pentru o panaramă străină care vine aici dintr-odată cu burta la gură cu copilul unui alt bărba...

   –Destul! rupe acesta tăcerea și se ridică luându-i poziția. Ieși afară și nu te ai întoarce niciodată aici, nu sunt obligat să te iubesc doar pentru că ai fost alături de mine dintotdeauna! urlă de răsună în tot biroul, iar aceasta în hohote de lacrimi o ia la fugă pe ușa biroului către holul vilei.

   Eu rămân înghețată câteva secunde cu o privire dezgustată către animalul din fața mea, apoi mă ridic și îi zic foarte calmă:

   –Dacă tu nu ai fost în stare să iubești femeia care ți-a fost alături toată viața, la bine și la greu, de ce crezi că eu aș iubi psihopatul care m-a luat de lângă bărbatul visurilor mele, tatăl copilului meu?

   Acesta rămâne fără cuvinte, iar eu părăsesc încăperea mergând cu pași repezi pe scări să o caut pe Rosalia. Ajungând la parter pe geamurile mari o văd cum e pe cale să părăsească curtea, așa că grăbesc pasul și o prind din urmă.

   –Te rog, oprește-te să vorbesc cu tine că eu nu pot să alerg! strig după ea în timp ce mă țin de burtă, însă aceasta nu se oprește, așa că o iau la fugă, însă nu mult îmi ia până când calc strâmb și cad jos.

   –Ești ok? se întoarce spre mine și vine rapid să mă verifice ștergându-și lacrimile în grabă.

   –Da, sunt bine, m-am lovit puțin la genunchi.

   –Dar de ce vii tu în grabă după mine pacoste? Ce mai vrei? mi se adresează cu ochi miloși.