Regele cartierului[18+]

(34)

   Damon rămâne neclintit pentru câteva secunde bune, apoi fața mirată îi devine una foarte încruntată, mânioasă.

   –Cu cine? ridică tonul la mine aducându-mi o durere de cap groaznică.

   –Cu tine! Dinainte de Dubai, am deja 3 luni!

   –De-aia... de-aia, se bâlbâie el, de-aia porți tu haine largi? expresia îi devine una plină de entuziasm. Nu-mi vine să cred! scoate de la spate pistolul zâmbind cu care trage un glonț în cer și roata întepenește. De jos se auzea lumea începând să se agite și să țipe.

   Înainte să văd negru în fața ochilor apuc să-i văd mâinile apropiindu-se de mine cuprinzându-mă într-o îmbrățișare.

   Mă trezesc cu teamă neștiind unde sunt și tresar să ma ridic vazându-l pe Damon că se bucură. Se apropie de mine și-mi ia mâna în mâinile lui, apoi îmi acordă un sărut apăsat pe dosul palmei.

   –Te-ai trezit! îmi spune mai mult șoptit.

   –Ce s-a...?

   –Șșt! își mută palma pe pieptul meu și mă împinge puțin așternându-mă iar pe patul de spital. Stai acolo și odihnește-te, o să vorbesc eu cât și pentru tine! încep să râd. Deci, eram în roata aia mare în care erai disperată să te dai și când am ajung în vârf ai leșinat, dar acum e totul bine, suntem la spital.

   Mă uit în jur admirând salonul luxos, alb imaculat. Patul imens, regesc, pe care stau eu, se afla în mijlocul încăperii, lângă aveam un dulăpior mic de lemn, vopsit alb, pe partea cealaltă a patului era stativul care ținea perfuzia. Paralele cu patul era o măsuță cu multe flori pe ea, de toate culorile și două scaune, unul lipsind fiindcă Damon îl mutase lângă mine. Deasupra ei se afla o fereastră mare, cu jaluzelele închise fiind o umbră plăcută în încăpere, ce te predispunea la somn.

   –Tu realizezi că de data asta eu chiar sunt însărcinată? zic și eu uimită, m-am temut mult de momentul ăsta, nu știu de ce.

   –Da, deja le-am cerut asistentelor să verifice, pentru că asta a fost minciuna ta notorie, dar acum e real! Chiar acolo, îmi pune mâna pe burtă, acolo e copilul meu... vionicul meu!

   –Al nostru și poate fi și fată să știi! devin eu arțăgoasă.

   –Bine, atunci voinica mea! A noastră! se corectează când îmi vede privirea ucigătoare. Să înteleg că vrei fată?

   –Nu, tu vrei băiat mult și nu vreau să fi dezamăgit când poate afli că e fată.

   –Eh, atunci, orice ar fi să fie sănătos.

   –Sau sănătoasă. îmi mențin tonul certăreț.

   Asistenta care intră ne întrerupe discuția. Mă întreabă cum mă simt eu răspându-i că mai bine, apoi ea zâmbește cald. Îmi spune că pot merge acasă în timp ce-mi scoate perfuzia. Mă ridic și-mi dau jos rochia în care mă îmbrăcaseră. Mă fericită pentru sarcină, apoi ieșim.