Regele cartierului[18+]

(36)

   –Adevărul e că Rihanna, iubita ta, m-a sunat disperată că are probleme cu niște mafioți din altă țară, nici nu mai țin minte exact!

   –Ce? Te-a sunat pe tine, ci nu pe mine?
  
   –Așa cred... îmi răspunde și simt o dezamăgire profundă, dar repede îmi revin și-l trântesc cu spatele de mașină.

   –Și i-au făcut ceva? Cine erau? De ce ai ieșit zâmbind?

   –Stai, ia-mă mai ușor amice! Au luat-o...

   –Ce?! Frate, dacă ești implicat în asta o să-ți zbor creierii! urlu eu și încep să tremur de nervi.

   Perspectivă Rihanna

   Mă trezesc cu o durere de cap insuportabilă ce mă face să strâng din ochi. Mă ridic puțin pentru a încerca să realizez unde mă aflu.

   Eram într-o cameră cu pereții galbeni și podea roșie, acestea fiind culorile cu care toată camera era decorată. În mijlocul încăperii se afla patul meu care avea baldachin. Lângă o noptieră cu o veioză și un pahar cu apă pe ea, iar pe cealaltă parte, spre geam, un dulap cu o ușă de oglindă. Paralel cu patul era o bibliotecă mare care ocupa tot repetele și părea că urmează să cadă de câte cărți vechi erau acolo. Fereastrele erau mari, aflate pe peretele paralel cu ușa, cu perdele jumătate roșiatice, jumătate galben ce lăsau o lumină portocalie în cameră.

   Decid să mă dau jos din pat și cum pun piciorul pe podeaua care scârțâie puțin din cauza parchetului vechi, o doamnă trântește ușa de perete și-mi deschide ferestrele zicând entuziasmată:

   –Buongiorno signora!

[Bună dimineața doamnă!]

   –Ămm... cred că mi-ați spus bună dimineața? mă uit eu la ea confuză, iar ea întorcându-mi aceeași privire.

   –Desidera fare colazione?

[Doriți să serviți micul dejun?]

   ,,De ce vorbește femeia aceasta cu mine în italiană?" mă întreb în mintea mea.

   –Unde e Giacomo?

   –Vi manca il padrone Giacomo? zâmbește tâmpesc.

[Vă este dor de stăpânul Giacomo?]

   –Sì! Sì! Giacomo! încerc eu să-i sugerez să mă ducă la el în timp ce gesticulam de mama focului.

   Dă din cap afirmativ și apoi iese. Ce a înțeles de la mine nu am idee, mă așez pe pat unde-mi pun capul în palme. Oare unde sunt de fapt? De ce vorbeșta doamna aceea în italiană? Mă îndrept spre fereastră și privesc peisajul. De aici văd doar curtea imensă a conacului lui Giacomo și alte 2 case. În îndepărtare văd un steag la unul din geamurile unui vecin. Mă aplec să văd mai bine și văd verde, alb și roșu.

   –Suntem în Italia! țip când realizez și mâna sprijinită de pervaz îmi alunecă și simt cum mă înclin spre partea cealaltă a ferestrei pierzându-mi echilibru.

   –Ai grijă! mă apucă de braț și mă ajută să-mi pun tălpile înapoi pe podea.

   –Giacomo! mă întorc către el. Ce căutăm în Italia?

   –Aici vom locui la mia anima!

[sufletul meu]

   –Poftim?! Și să știi că nu știu italiană, sper că e vreo angajată care vorbește și limba mea...

   –Voi rezolva, voi aduce una pentru tine și te-am alintat sufletul meu! își duce mâna pe obrazul meu.

   –Încetează, poate că m-ai luat aici cu forța și așa mai departe, dar nu mă poți forța să te iubesc, însă am să continui să fiu respectuoasă cu tine pentru că... ai fost acolo pentru mine. Nu gratis, dar ai fost!

   –Într-o zi... o să ajungi să mă și iubești!

   –Giacomo, nu fi naiv! Ai putea să mă ții și o veșnicie aici că... nu o să fie cum crezi tu, la un moment dat să mă îndrăgostesc de tine și să fim... un cuplu fericit.

    –Atunci o să te țin o veșnicie și mai vedem ce o să fie! iese cu o privire dezamăgită fierbând pe interior.

   Eu nu mă mai agit, mă pun pe pat și încep să plâng, dar încerc să mă abțin deoarece aveam un copil în burtă căruia-i făceam rău prin suferința mea.

   Ca să-mi iau gândul de la toate astea îmi iau o carte de pe raft și mă apuc să o citesc. Eram foarte împăcată cu ideea că aici voi sfârși, aici îmi voi trăi veșnicia deoarece am știut în ce m-am băgat de acum 2 luni. Sicilienii sunt oameni foarte grei, mai ales Giacomo, e peste Rege, e peste justiție, e peste orice, doar Dumnezeu îi este deasupra.

   Orele trecuseră, cred că era cam 1 PM și o domnișoară intră peste mine, de data asta e mult mai tânără, elegantă, stilată, cum pune pasul în cameră o îmbracă într-o mireasmă de parfum tare, nu prea dulce. Era roșcovană, cu tenul puțin ținut la soare, ochii precum 2 măsline, zâmbitoare cu o aluniță deasupra buzelor, într-o parte. Picioare lungi, drepte și forme nu prea exagerate stânse de o talie de viespe de unde începea o fustă neagră, scurtă, pe corp în care era băgată o obișnuită cămașă albă. Toată ținuta destul de simplă având ca piesă de rezistență lanțul exagerat de gros, de aur, dar și tocurile cui cu model de piele de șarpe de un roșu șters și botul așcuțit, negru.

   Nici nu știu cum să o întâmpin pentru că chiar nu știu italiană, nici un cuvânt și nu părea o simplă menajeră.

   –Hola?! încerc eu să o salut ridicându-mă.

   –Aia e spaniolă! începe să râdă tânăra și mă bucur când aud că vorbind aceeași limbă. Se salută cel mai adesea cu "Ciao", asta dacă nu ești prea pretențioasă să te învăț și "Bună dimineața, ziua sau seara".

   –Momentan "Ciao" mi-e de ajuns, deci ai venit aici să mă înveți italiană?

   –Nu, eu te voi însoți când Giacomo nu e, te voi ajuta să te înțelegi cu cei din casă sau dacă mergem undeva, acum vreau doar să te invit la micul dejun! Am înțeles că încă nu l-ai luat și e după-amiază și ai un copilaș în burtă care trebuie să se dezvolte sănătos!

   –Păi... m-ai convins. zâmbesc prietenos, apoi dau să ies din cameră.

   –Unde pleci așa? 

   –Nu-ți plac hainele mele? Le-am găsit în dulap, aici. îmi cobor ochii asupra pijamalei roșie, de mătase ce-mi plăcea foarte mule.

   –Adică... da, pijamaua asta e drăguță, dar nu e chiar genul de ținuta pe care ai purta-o la un restaurant presupun?!

   –Ieșim din conac?! întreb eu entuziasmată cu gânduri diabolice.