LETAL

Capitolul 11

În prezent...

NOX

Cu fiecare pas pe care îl fac spre centrul curții, simt cum fiecare mușchi din corpul meu tremură sub tensiunea inevitabilă. Se aud șoaptele mulțimii, dar eu nu le aud cu adevărat,mintea mea este complet concentrată pe ceea ce urmează. Îmi îndrept spatele, încercând să îmi mențin demnitatea, chiar dacă știu că biciuirea este pe cale să înceapă. Îmi fac un semn discret cu mâna pentru a-mi arăta respectul față de coordonatorii care supraveghează pedeapsa.

Când în sfârșit mă așez pe platformă, simt cum aerul devine din ce în ce mai dens. Ochii mei caută cu atenție fața celei care urmează să administreze loviturile. Ghost îmi face un semn și, fără a-mi putea schimba soarta, mă pregătesc mental pentru ceea ce va urma. Închid ochii, încercând să-mi concentrez gândurile într-un loc unde durerea nu poate pătrunde.

Primele lovituri sunt mai ușoare decât mă așteptam, dar pe măsură ce biciul lovește, durerea devine tot mai intensă, străpungându-mi fiecare nerv. În ciuda suferinței, nu strig. Rămân în picioare, cu capul sus, știind că aceasta este calea prin care trebuie să mă răscumpăr pentru încălcarea ordinului,dar a meritat.Aș face asta încă de o mie de ori pentru ea.

Când Ghost aplică cea de-a zecea lovitură, simt cum este dublată de emoțiile ei. Deși durerea este greu de suportat pentru amândoi,nu o pot lăsa să clacheze pentru că va sfârși în locul meu,iar ea a suferit cât pentru toți și nu sunt capabil să o mai văd asumându-și altă pedeapsă care nu îi aparține. Încerc să nu mă las doborât concentrându-mă pe respirație.

Ghost își finalizează rolul cu o ultimă lovitură, iar eu îi arunc un zâmbet de recunoștință și înțelegere. Rămân acolo, cu fața către pământ, dar cu demnitatea intactă, știind că atât eu cât și ea am făcut ceea ce era necesar pentru a respecta ordinul stabilit.Se apropie și îmi pune o mână pe umăr. Se vede clar că îi este greu să îmi facă rău, dar în același timp, își păstrează o anumită distanță, respectând protocolul impus. Îi simt respirația grea și mă gândesc la sacrificiul emoțional pe care l-a făcut pentru a-și îndeplini datoria.

Cu un ultim efort, mă ridic, încercând să-mi controlez fiecare mișcare. Mă îndrept spre Ghost și îi mulțumesc cu un gest mic, dar sincer, pentru că știu că nu a fost ușor nici pentru ea. Ochii noștri se întâlnesc pentru o clipă și în acel moment, tăcerea dintre noi spune mai multe decât cuvintele ar putea vreodată. Îi arăt că, deși am suferit, apreciez că a fost alături de mine și că înțeleg că a acționat din obligație.

-Mai ai puterea să zâmbești,copile?Mi-a adresat exact aceleași cuvinte pe care obijnuiam să i le spun eu de fiecare dată când era ea cea care primea loviturile.Tot pentru ea?

-Mereu pentru ea, surâd amar.

Când am terminat, mă îndrept spre marginea curții, încercând să mă recuperez atât fizic, cât și emoțional. În timp ce mă îndepărtez, privesc înapoi la Ghost, care rămâne acolo, cu o expresie de regret amestecat cu ușurare pe față.

Mă îndepărtez, încercând să ignor durerea care încă îmi străbate corpul, dar în același timp, încerc să recuperez sentimentul de normalitate. Fiecare pas pare un efort, dar cu cât mă îndepărtez mai mult de centrul curții, cu atât mai mult îmi recapat energia și calmul.A trecut ceva timp de când nu am mai simțit biciul pe piele,nu pot spune că mi-a lipsit sentimentul dar e mult mai bine decât pedeapsa de a sta închis 48 de ore în camera obscură.

În timp ce traversez curtea, simt privirile curioase ale spectatorilor asupra mea, dar mă străduiesc să nu le acord prea multă atenție. Vreau să ajung la un loc unde să pot reflecta în liniște asupra gândurilor mele și găsesc în sfârșit ceea ce caut.