LETAL

Epilog

Sirius

Au trecut mai bine de două luni nenorocite. Două luni de când am pierdut totul în mâinile unei organizații care își maschează monstruozitatea sub un strat subțire de putere și control. Nova a fost târâtă în Ordin din cauza nesăbuinței mele. Deciziile mele au fost mereu greșite, dar acum le simt ca pe niște lovituri directe. Fratele meu... Nox. El a fost pedepsit de jegoasa care i-a luat locul lui Antrum. Nici măcar nu pot să-i pronunț numele fără să-mi vină să vomit. Iar Akantha...

Ea a fost acuzată de trădare. Nu și-a spus povestea, nu s-a apărat, nu a încercat să demonstreze nimic. A luat toată vina asupra ei, fără să clipească. Pentru asta, i-au luat libertatea, dar au lăsat-o în viață. Mă întreb dacă au făcut-o din cruzime sau strategie.

Acum stau în fața biroului și o privesc pe cea care va muri într-o zi din cauza mea. Nu azi, poate nici mâine, dar într-o zi îi voi pune capăt. Nu există alt deznodământ pentru cei ca ea.

— Așadar, spune ea pe un ton sfidător, cu un zâmbet care-mi face stomacul să se întoarcă, ai ales în sfârșit partea corectă?

Pufnesc scurt, fără să mă obosesc să ascund disprețul.

— Corect? Nu aveți voi idee ce voi face.

Ea râde, un sunet rece, gol, care îmi amintește de cineva pe care l-am urât cu aceeași intensitate. Antrum. Umbra lui încă plutește peste tot ce înseamnă Ordin.

— Știi bine pentru ce suntem amândoi aici, continui, tonul meu tăios. Tu îți faci la liber experimentele, iar ea rămâne în viață.

Își înclină capul, amuzată, ca și cum tocmai a auzit o glumă bună. Rânjetul ei îmi dă fiori pe șira spinării. Mâinile mi se încordează, iar impulsul de a o smulge din scaun și a-i arunca zâmbetul pe pereți mă face să tremur. Dar nu o fac. I-am promis Akanthei. I-am promis că nu-mi voi pierde controlul.

— Sirius, Sirius, Sirius... începe ea, aproape șoptind, savurând fiecare silabă. Asta e înțelegerea. Eu îmi respect cuvântul.

Mi se face greață, dar zâmbesc scurt, provocator, știind cât de mult urăște să nu mă vadă îngenuncheat complet.

— Bine atunci. Mă mut diseară în centru. Vreau să lucrez doar cu Rik, și vreau ca nimeni să nu știe că exist. Haide, adaug, uitându-mă direct în ochii ei, știu că ești bună la a face oamenii să dispară.

O văd ezitând o clipă. Scurt, dar destul cât să mă facă să-mi dau seama că am câștigat măcar o mică victorie. Zâmbetul ei dispare pentru o fracțiune de secundă, dar revine, mai otrăvit.

— Prea bine, spune ea, ridicându-se încet și întinzând mâna. Bine ai venit în Ordin, Proiect Toxic.

Îi privesc mâna, dar nu o iau. În schimb, o ignor complet și mă întorc spre ușă.

— Sper să îmi puteți face față, îi arunc peste umăr, fără să-mi ascund sarcasmul.

O aud râzând încet, dar nu mă opresc. Ieșind pe hol, îmi dau seama că un singur gând mă face să merg înainte: nu mă voi opri până când acest loc, acest așa-zis Ordin, nu va fi distrus din temelii. Și atunci, poate, voi reuși să-i ofer fratelui meu, Akanthei și Novei liniștea pe care o merită.

Luminile reci ale coridorului se prelungeau în umbre lungi, iar liniștea apăsătoare din clădire era spartă doar de pașii mei. Mi-am scos telefonul și am tastat un număr pe care nu l-am mai folosit de luni de zile. Degetul meu a ezitat o secundă înainte să apese pe apel, dar știam că nu aveam de ales.

Vocea familiară a lui Dawn a răsunat în receptor, calmă și calculată, exact cum mi-o aminteam.

— Sirius. Nu pot spune că mă așteptam să aud de tine.

— Nu e un apel de curtoazie, Dawn, am răspuns pe un ton sec. Am nevoie de o diversiune.

Un scurt râs din partea lui, dar nu unul amuzat.

— O diversiune? Pentru ce?

— Trebuie să dispar, cel puțin pentru o vreme. Spune lumii că am căzut în patima drogurilor și că sunt într-un centru de reabilitare. Poți face asta?

Dawn a tăcut câteva momente, analizând cererea mea. Apoi a vorbit, cu aceeași voce calmă, dar cu o notă subtilă de autoritate:

— O voi face, dar am și eu o condiție.

Am închis ochii, anticipând cererea.

— Spune, i-am răspuns.

— Găsește-l pe Fury. Adu-l aici. Fără el, nu vom putea pune capăt Ordinului.

Mi-am mușcat buza, încercând să nu las tăcerea să devină prea evidentă. Apoi am zâmbit slab, de parcă răspunsul meu fusese pregătit cu mult înainte.

— Poate că l-am găsit deja...

Am închis telefonul fără să-i mai dau timp să răspundă. Îl imaginam pe Dawn, înghețat pentru o clipă de surpriză. Zâmbetul meu s-a lărgit ușor.

Mi-am strecurat telefonul în buzunar și am ridicat privirea spre cerul nopții. Norii groși și grei acopereau luna, dar undeva, printre umbrele lor, era și lumina.

Era timpul să termin ce începusem.

                                   Va urma...în Răzbunător