LETAL

Capitolul 15

În prezent...

NOVA

Pășesc printr-o pădure neagră, crengile copacilor sunt uscate și întortocheate, iar frunzele, dacă ar mai fi existat, ar fi fost putrezite demult. Pământul sub picioarele mele este moale, aproape ca și cum ar fi viu, iar la fiecare pas pe care-l fac simt o adiere rece pe ceafă, ca o suflare a ceva care mă urmărește din umbră.

Îl văd pe Sirius la marginea unui luminiș. Stă cu spatele la mine, dar ceva e profund greșit. Nu se mișcă, nu respiră, și mă simt atrasă de el într-un mod care nu are sens, ca și cum aș ști că acolo mă așteaptă răspunsuri pe care nu le vreau, dar de care am nevoie. Când mă apropii, întorcându-se încet, chipul său este desfigurat, golit de orice expresie, dar ochii... ochii lui sunt goi, strălucind cu o lumină rece, metalică, fără viață.

-Nova... șoptește el, dar vocea lui nu este a lui. Sună ruptă, sfâșiată, ca și cum vine dintr-o gură mult prea adâncă, prea întunecată. Simt cum mi se strânge stomacul. Încerc să vorbesc, dar cuvintele refuză să iasă.

Dintr-odată, din spatele lui, o umbră se ridică. Este Nox. Apariția sa e fluidă, ca și cum s-ar forma direct din întuneric, alunecând din lumea de dincolo. Este aproape imposibil de privit, atât de negru încât mă dor ochii doar să-l percep. El râde, un sunet răgușit și hidos, care reverberează prin aerul mort al pădurii.

-Credeai că poți scăpa de noi? șoptește Nox, deși vocea lui pare să vină din toate direcțiile.Credeai că poți să-l salvezi pe Sirius?

Îmi simt respirația accelerându-se, pieptul strângându-se, ca și cum ceva invizibil mi-ar trage viața afară. Încerc să mă apropii de Sirius, dar fiecare pas pare să-l ducă mai departe de mine, ca și cum ar fi prins într-o altă dimensiune, întinsă, îndepărtată. El se uită la mine, dar fără să mă vadă. Nox râde din nou, iar în acel râs aud ecoul propriei mele disperări.

Crengile copacilor încep să se miște, strângându-se în jurul nostru, formând un cerc, și simt cum rădăcinile pământului încearcă să mă prindă, să mă absoarbă în întunericul lor. Deodată, Sirius dispare în întuneric, iar Nox este peste mine, umbra lui devine tot ce văd, tot ce simt.

-Nimeni nu te va mai găsi,murmură el, înainte ca întunericul să mă înghită cu totul.

Mă trezesc brusc, acoperită de transpirație, dar încă simt acea suflare rece pe ceafă, ca și cum coșmarul n-a plecat de tot.Mă ridic brusc în pat, inima bubuindu-mi în piept, și pentru o clipă, nu sunt sigură dacă sunt trează sau încă prinsă în coșmar. Camera mea e învăluită în întuneric, pereții îmi par prea apropiați, iar aerul e greu, la fel ca în vis. Inspir adânc, încercând să mă liniștesc, dar senzația de amenințare rămâne, lipită de mine ca o umbră.

Mă uit în jur, căutând ceva familiar care să mă ancoreze în realitate. Dar... colțurile camerei par mai întunecate decât de obicei. De fapt, umbrele par să se miște, să se contopească și să curgă în direcția mea, ca un fluid viu. Îmi trec mâinile peste față, încercând să mă trezesc complet, să mă conving că e doar mintea mea care joacă feste după visul îngrozitor. Dar simt acea prezență. Încă aici. Nox. Sirius. Amândoi, undeva în întuneric, așteptând.

Aud un zgomot slab, un foșnet care vine dinspre fereastră. Îmi țin respirația. Nu, nu e real.Nu poate fi real!

Mă ridic din pat pe jumătate, încercând să nu fac niciun zgomot. Picioarele mele ating podeaua rece, dar nu o simt cu adevărat. Totul e ca într-o stare de vis, și îmi vine greu să fac diferența între ce e real și ce nu. În drum spre fereastră, văd o umbră care se mișcă, o siluetă înaltă și familiară. Corpul lui Sirius, stând în picioare, cu spatele spre mine.