LETAL

Capitolul 26

Nova

Eram așezată pe canapea, cu genunchii strânși sub mine, în timp ce Robyn se plimba prin cameră, gesticulând nervos. Trecuseră două zile de când o adusesem acasă, iar atmosfera încă era tensionată. Nox îmi explicase clar că trebuie să fiu mai precaută și să țin anumite lucruri pentru mine, inclusiv adevărul despre Antrum și pericolele din Ordin. Știam că avea dreptate, dar să păstrez tăcerea în fața prietenei mele era mai greu decât mi-aș fi imaginat.

Robyn se opri brusc și mă privi, ochii ei umplându-se de lacrimi pe care încerca să le controleze.

— Crezi că va putea să mă ierte vreodată? întrebă ea cu o voce care mi-a sfâșiat sufletul.

Am închis ochii o clipă, încercând să-mi găsesc cuvintele. O minciună frumos împachetată n-ar fi ajutat, dar nici să-i spun adevărul nu era o opțiune.

— Nu e supărat pe tine, Robyn, am spus în cele din urmă, încercând să-mi păstrez tonul calm. Remi... el doar nu știe cum să reacționeze acum. Ai cedat în brațele lui... ți-a purtat sângele și te-a văzut în agonie. A fost prea mult pentru el.

Ochii ei scânteiară de vinovăție și durere.

— Dar eu n-am vrut... n-am vrut să-l rănesc, Nova. Știi că n-am vrut asta, nu-i așa?

M-am ridicat și am mers spre ea, luând-o de mâini. Erau reci, iar pielea ei părea atât de fragilă încât mă temeam că aș putea să o rănesc doar atingând-o.

— Știu, Robyn, i-am spus cu blândețe. Dar trebuie să-i dai timp. Îl cunosc pe Remi, e încăpățânat și închis în el, dar nu e genul de om care să te urască pentru ceea ce s-a întâmplat. Doar că, pentru moment, are nevoie să fie singur cu gândurile lui.

Ea încuviință încet, dar nu părea convinsă.

— Totuși... de ce nu vrea să vorbească cu mine? Nici măcar nu mă privește, Nova. Și tot ce-mi doresc e să-l văd, să-i spun că îmi pare rău.

Am tras-o într-o îmbrățișare, încercând să-i ofer un pic de alinare.

— O să fie bine, Robyn, i-am șoptit. Trebuie doar să ai răbdare.

Ea clătină din cap, iar suspinele îi zdruncinară pieptul. În acel moment, mi-am dorit să pot face mai mult pentru ea, să-i iau durerea, să-i dau înapoi speranța. Dar nu eram sigură dacă aveam suficientă putere să o fac, mai ales când propria mea lume părea să fie mereu pe punctul de a se prăbuși.

Tăcerea care se lăsase peste noi fu întreruptă de sunetul unei mașini oprindu-se în fața casei. Știam cine era înainte să mă uit pe fereastră. Remi era din nou aici, exact cum fusese până acum.. Venea, mă ducea la universitate și mă aducea înapoi, dar nu rămânea niciodată mai mult de câteva minute.

— E Remi, am spus încet, eliberând-o pe Robyn din brațele mele. Vrei să stai ascunsă sau...

Ea clătină din cap, ștergându-și rapid lacrimile.

— Nu, rămân aici. Poate... poate azi va spune ceva.

Am strâns din dinți, încercând să îmi ascund grimasa. Știam că era puțin probabil să se întâmple asta, dar nu puteam să-i stric speranța.

Am ieșit pe ușă să-l întâmpin, dar el rămase în mașină, cu privirea fixată înainte.

— Remi, poate vii înăuntru? am întrebat, încercând să par calmă.

El își întoarse încet privirea spre mine, dar chipul lui era complet impasibil.

— Nu pot. Am treabă, Nova, spuse scurt. Hai, urcă.