LETAL

Capitolul 31

Nox

M-am trezit într-o cameră albă, atât de luminată încât îmi ardea ochii. Totul părea un vis prost, sau poate doar un coșmar prelungit din care corpul meu refuza să se trezească. Capul îmi era greu, iar pulsul îmi bătea haotic în tâmple. Mi-am mișcat brațele încet și mi-am dat seama că eram legat de un scaun metalic rece.

— Nova... am șoptit, dar vocea mea părea un sunet rupt, pierdut în imensitatea tăcerii.

Mi-a luat câteva momente să mă dezmeticesc, iar când am ridicat privirea, tot ce am văzut a fost chipul ei. Era legată, la fel ca mine, dar nu părea conștientă. Capul îi atârna într-o parte, iar părul îi ascundea fața.

— Nova! am strigat, simțind o panică sălbatică, ca un animal prins în capcană.

— E trează, nu-ți face griji, spuse o voce joasă, sarcastică.

Privirea mea s-a mutat rapid către cel care vorbise. Un bărbat înalt, cu o postură dominatoare, mă privea cu un zâmbet satisfăcut. Era unul dintre ei, unul dintre acei monștri care mă hărțuiseră de ani de zile.

— Ce naiba vreți? am întrebat, deși răspunsul mi-era clar.

— E simplu, Nocturne. Vei privi.

Cuvintele lui mi-au pătruns adânc în piept, ca un cuțit rece. Am tras de legături, dar cătușele îmi zgâriau pielea fără milă.

— Las-o în pace! am țipat, dar el nici măcar nu s-a clintit.

În loc să-mi răspundă, a bătut din palme o dată, iar doi bărbați au apărut, trăgând-o pe Nova de pe scaunul ei.

— NU! am urlat, simțind cum furia îmi întunecă mintea.

Nova și-a ridicat capul, iar ochii noștri s-au întâlnit. Era trează. Era conștientă. Și era terifiată.

— Nox... șopti ea, vocea ei era ca o rugăminte.

Am tras din nou de lanțuri, disperarea mâncându-mă din interior. Mă simțeam ca un copil neputincios, prins într-un coșmar în care cel mai important lucru din viața mea îmi era smuls fără milă.

Am privit cum au târât-o spre un perete din sticlă. Ce era dincolo de el m-a făcut să îngheț. Mașinării reci, scântei, tuburi care atârnau amenințător, și... acele cuțite. Mi s-a făcut rău doar gândindu-mă ce aveau de gând.

— Nu, nu, nu faceți asta! am strigat, dar vocea mea s-a pierdut în sunetul de metal și sticlă.

— O să-i dăm ceea ce merită, Nocturne, spuse bărbatul din spatele meu. Iar tu vei privi, pentru că asta e pedeapsa ta.

— O să vă ucid... am scuipat, cu o ură ce-mi pulsa în fiecare fibră.

— Poate, dar nu azi.

Am privit neputincios cum Nova a fost prinsă de acele brățări metalice care îi țineau brațele întinse. Începutul procedurii a fost un urlet care mi-a sfâșiat sufletul. Am tras de lanțuri până când mi-am simțit pielea zdrelindu-se, dar nimic nu părea să cedeze.

— Nox! a țipat ea.

— Sunt aici! Sunt aici, iubire!

Și am fost. Am fost acolo, dar doar ca să privesc. Au legat-o strâns, i-au injectat seruri, iar corpul ei s-a cutremurat sub șocul durerii. Am auzit fiecare țipăt, fiecare șoaptă și rugăminte.

Timpul nu mai exista pentru mine. Fiecare secundă părea o eternitate, fiecare strigăt al ei părea să-mi zgârie sufletul. Când în cele din urmă s-a oprit, am crezut că murise...