LETAL

Capitolul 18

NOX

Dimineața mă găsește în sala de antrenament, încercând să mă concentrez pe respirația mea și pe mișcările pe care le repet mecanic. Dar orice efort de a-mi ține mintea limpede dispare în momentul în care intră Kan. E clar că a fost pedepsită.Urmele rămase pe pielea ei sunt suficiente să-mi spună povestea.

Îmi simt maxilarul încleștându-se când o văd. Are o expresie calmă, ca și cum durerea ar fi ceva banal pentru ea, parte din rutina zilnică. Dar privirea mea e atrasă de rănile vizibile de pe brațele și umerii eI, tăieturi și vânătăi care-i marchează pielea, niște amprente lăsate de o lume mult prea dură și futută în care suntem nevoiți să trăim.

Încerc să nu mă las prins de un val de furie, dar e mai greu decât îmi imaginam. O parte din mine își dorește să meargă direct la cei care i-au făcut asta, să-i confrunte și să-i întrebe ce au crezut că rezolvă, pedepsind-o în felul ăsta.

- Nox, ce e?rostește, surprinzându-mă cu tonul ei neutru, ca și cum totul ar fi normal.

- Nimic, murmur, străduindu-mă să-mi controlez tonul. Îmi arunc privirea în jos, încercând să-mi păstrez calmul, dar nu pot să nu o observ din nou, și fiecare urmă de pe pielea ei îmi trezește o nouă întrebare.

Ea se apropie, având o privire încărcată de o hotărâre pe care o cunosc prea bine. E obișnuită să îndure. Dar faptul că e obișnuită nu face situația mai suportabilă.

- Dacă nu te simți în stare azi, nu e nevoie să te antrenezi, îi spun încet, simțind că îmi scapă un tremur în voce. Ea își dă seama, pentru că îmi aruncă o privire scurtă, aproape amuzată.

- Nu e nevoie să faci caz, blegule. Am trecut prin asta de multe ori. Și oricum, ai nevoie de un partener de antrenament, îmi spune ea, ridicând sprâncenele, de parcă ar fi ciudat că mă preocupă starea ei.

Mă uit la ea, în timp ce își ia poziția de luptă, gata să înceapă. Faptul că își poate disimula durerea atât de ușor îmi stârnește un amestec de admirație și frustrare. În același timp, mă face să-mi doresc să o protejez, chiar dacă știu că nu ar accepta niciodată un astfel de gest din partea mea.

- Bine, începem atunci, spun încet, încercând să-mi mențin concentrarea. Dar jur că, la prima ezitare, n-am de gând s-o las să continue.

Începem antrenamentul, iar mișcările se succed rapid, în tăcere. Îi urmăresc cu atenție fiecare gest, pregătit să intervin dacă dă semne de slăbiciune. Dar Akantha nu își permite niciun moment de pauză, niciun moment în care să pară mai vulnerabilă decât ar vrea să fie. Se luptă cu mine ca și cum nimic n-ar fi diferit, iar eu fac tot ce pot să mă țin de ritmul ei, chiar dacă mă încearcă un sentiment de vinovăție.

La un moment dat, reușesc să-i prind brațul într-o priză și simt cum tresare, chiar dacă încearcă să mascheze reacția. Răni proaspete, încă nevindecate, îi brăzdează pielea, iar sub presiunea contactului meu, o umbră de durere îi apare în priviri. Îmi dau drumul imediat și fac un pas înapoi.

- Ce-i, Nox? întreabă, provocându-mă din nou. E o mișcare defensivă, un fel de a-și masca suferința cu mândrie, dar nu mă poate păcăli.

- Kan, nu ar trebui să te antrenezi în starea asta, îi spun, iar vocea mea sună mai aspru decât aș fi vrut. Și nici nu ar trebui să fie nevoie să treci prin asta de una singură.

Rămâne tăcută pentru o clipă, cu o expresie rece care aproape mă face să regret ce am spus. Dar în ochii ei văd și o sclipire de vulnerabilitate, una pe care știu că se străduiește din răsputeri să o ascundă.