LETAL

BONUS✨✨✨

Întunericul  îmi înghite trupul mic și înfometat, iar ploaia torențială răsare cu o furie care mi se pare că vrea să mă înece. Mă strâng în colț, cu genunchii la piept, încercând să mă fac cât mai mic. Aici, în adăpostul meu umed și rece, mă simt în siguranță, departe de ochii lor.

Mai devreme, mi-au spus să plec. „E locul nostru!", au strigat, și înainte să mă pot apăra, m-au lovit. Mă doare tot corpul, dar cea mai mare durere este în inima mea. Nu înțeleg de ce trebuie să fiu bătut doar pentru că am avut curajul să cer o bucată de pâine. Acum mă gândesc la cât de rău îmi este. Mâncarea pare un vis îndepărtat, un gând pe care nu-l mai pot avea. Mă întreb dacă o să mai pot mânca vreodată.

Ploaia se lovește de zidurile din jurul meu, iar vântul suflă ca o bestie flămândă. Mă uit la picăturile care se rostogolesc pe asfalt și simt cum tremur. Îmi închid ochii, sperând că, în întuneric, voi putea găsi un pic de liniște, un pic de căldură, dar nimic nu vine. Doar un gând îmi mai dă putere: să supraviețuiesc până dimineața. Când va ieși soarele, poate voi găsi un alt loc, poate o bucată de mâncare, poate... poate o viață mai bună. Dar acum, sunt doar eu, ploaia și frica, ascunși în gangul acesta uitat.

Întunericul gangului se înghesuie în jurul meu ca o pătură rece, iar ploaia, care cade cu o furie nemiloasă, răsună în ritmuri haotice, acoperind gemetele orașului. Mă ghemuiesc în colț, cu genunchii strânși la piept, încercând să-mi înghesui sufletul în acest refugiu umed și mizer, unde zidurile de cărămidă murdare par să se închidă asupra mea, ascunzându-mă de o lume care mă respinge.

Am fost bătut din nou.Alte fețe, cu priviri reci și mâini nemiloase, au încercat să-mi fure ultima fărâmă de speranță. Simt încă durerea în obraji și în piept, ca o amintire persistentă a mizeriei în care trăiesc. Îmi ating ușor vânătăile cu degetele, iar pielea mea se simte ca o hârtie zbârcită, fiecare zgârietură și umflătură provocându-mi greață.

Vântul îmi flutură părul ud, aducând cu el mirosul de metal și umiditate, amestecat cu aroma de iarbă putrezită. Când ploaia îmi lovește fața, o simt ca pe o lacrimă, dar e mai mult decât atât. E ca și cum cerul plânge pentru mine, dar nimeni nu mă aude. În întunericul ăsta am învățat să trăiesc, mă simt ca o umbră, o fantomă abandonată în labirintul străzilor. Totul în jurul meu pare să se destrame, iar gândurile mă bântuie ca niște, mă întorc spre amintiri de dinainte de a fi ajuns aici.

Îmi strâng hainele ude în jurul meu, dar nu mă protejează de frig. Sângele îmi pulsează în vene, dar nu din viață, ci dintr-o dorință profundă de a fi văzut, de a fi auzit. Strigătul meu tăcut se pierde în vuietul furtunii, iar inima îmi bate cu o forță care pare să înfrunte și ploaia. Îmi doresc o bucată de pâine, un zâmbet, o mână caldă. Îmi doresc să nu mai fiu singur.

Dar nu pot scăpa de gândurile întunecate care mă urmăresc, de întrebările care îmi sfâșie mintea: De ce eu? De ce trebuie să îndur asta?Încerc să mă gândesc la un viitor mai bun, dar imaginea e neclară, distorsionată de lacrimi neplânse și promisiuni neîmplinite.

Pe măsură ce furtuna continuă să mă bată, simt cum oboseala mă copleșește. Ochii mi se închid lent, dar mintea mea rămâne trează, neliniștită. În întunericul gangului, îmi promit că voi supraviețui. Voi lupta pentru fiecare respirație, pentru fiecare zi, până când voi găsi căldura, iubirea și speranța de care am nevoie. Și poate, când va ieși soarele, voi găsi drumul către lumină, lăsând în urmă umbrele acestui loc înghețat.Dar, dintr-o dată, o umbră masivă se profilează în fața mea. Un bărbat, cu o privire sălbatică și părul zbârlit, se apropie, iar inima îmi stă în loc. Se oprește brusc cu expresia plină de furie, și mă fixează cu ochii lui întunecați.