LETAL

Capitolul 22

Nova

Stau în fața spitalului, gândurile mele rătăcind printre cuvintele lui Remi, întreaga săptămână a trecut și tot nu pot să mă obișnuiesc cu tăcerea lui. E ca și cum, cu fiecare zi care trece, el devine mai departe de mine, iar distanța între noi se mărește. La început, a fost greu să accept că Robyn trece prin tot ce trece și să înțeleg ce se întâmplă cu Remi, dar acum... acum, nu pot să nu mă simt și mai pierdută.

Îl simt lângă mine, liniștit, privindu-mă cu acea expresie pe care o pune de obicei atunci când vrea să știe ce simt. Nox e întotdeauna atât de calm și de prezent, dar știu că și el își pune întrebări.

-Cum stă Remi? întreabă el, vocea lui adâncă, dar cu o notă de îngrijorare pe care o observ cu ușurință. E mai mult decât evident că amândoi simțim același lucru, că ceva nu este în regulă cu Remi, că el se luptă cu mai mult decât lasă să se vadă.

-Nu știu... spun încet, simțind un nod în stomac. Nu mai pot să-l înțeleg, Nox. În fiecare zi, când vin acasă, îl găsesc tăcut, își bea laptele sau mănâncă croissantele acelea de dimineață și se retrage în camera lui. Nu mai spune nimic despre nimic.

Nox dă din cap, părând că înțelege.

-Asta se întâmplă când cineva încearcă să-și asculte demonii, Nova. Când își pune toată durerea la păstrare, ca și cum n-ar fi nimic acolo. Nu e ușor să fii fratele ei. Sau să fii tu, când te simți că ești pe cale de a-l pierde pe Remi.

Iar cuvintele lui îmi lovesc inima mai tare decât mă așteptam. Mi-am dorit să fiu mai mult pentru Remi, să fiu acea persoană care îl poate aduce înapoi din întunericul în care se ascunde. Dar... mă simt ca și cum nu pot să ajung la el.

-Nox, am încercat tot ce am putut. Am fost lângă el, am stat tăcută, am vorbit cu el despre Robyn, am încercat să îl înțeleg... dar el rămâne acolo, închis în lumea lui. Nu știe ce să facă cu durerea asta și, de multe ori, mă simt și eu tot mai departe.

Nox mă privește cu ochii lui adânci, ca și cum ar vrea să-mi spună ceva, dar nu o face. Așa e el, calm și răbdător, dar simt că și el este în fața unui zid. Tot ce putem face acum este să așteptăm ca Remi să vrea să vină înapoi spre noi.

-Poate că, uneori, nu trebuie să forțăm. Poate că Remi are nevoie de mai mult timp, de mai mult spațiu. Nu te simți vinovată, Nova, spune el, ușor, dar cu un ton care mă liniștește măcar pentru moment.

-Poate ai dreptate, răspund, dar încă simt acea neliniște. Poate că trebuie doar să îl lăsăm să lupte singur pentru o vreme. Dar, într-un fel, mă face să mă întreb ce simte cu adevărat. Nu știu ce să fac pentru el... pentru Robyn...

Îi dau o privire îngrijorată, dar Nox îmi zâmbește, un zâmbet liniștitor, încurajator.

-Știu că te îngrijorezi, Nova. Dar ceea ce poți face cel mai bine pentru ei acum e să le arăți că sunt importanti. Nu te grăbi să aduci soluții. Doar fii acolo, dacă au nevoie de tine.

Adânc în mine, știu că Nox are dreptate. Poate că nu trebuie să forțez nimic. Trebuie doar să fiu acolo, gata să îi sprijin, să fiu un punct de sprijin în mijlocul haosului lor.

În drum spre casă, liniștea din mașină e apăsătoare, fiecare dintre noi pierdut în propriile gânduri. Nox conduce cu calm, privindu-ne din când în când, dar eu mă simt ca și cum m-aș scufunda într-o mare de gânduri întunecate. Nu pot să nu mă gândesc la tot ce se întâmplă cu Remi și cu Robyn. Cum durerile lor sunt mai adânci decât și-ar lăsa vreodată să se vadă. Știu cum este să trăiești cu o rană pe care nu o poți vindeca, o durere care te urmărește.