Problema fratilor (The Secret-Vol. III)

29. Înmormântarea.

Perspectiva lui Edward.

O susțin, o țin în brațe, o mângâi, încerc sa o ajut cât de mult pot, dar nu reușesc. Hohotele ei de plâns nu o sa se oprească prea curând. Vântul aspru care bate dinspre nord ne duce cu gândul la o ciocolata calda. O burniță ușoară cade peste noi creând astfel o atmosfera ciudata. Preotul termina slujba. Momentul final se apropie tot mai mult și nu știu dacă Olivia o sa mai reziste mult.

"Amin!" rosteste preotul și cei patru groparii ridica sicriul și îl lasă usor în groapa. Lumea din jur e terminata. Sunt câțiva vecini și câteva rude pe care am reușit sa le invitam. Familia mea sta undeva retrasa privind toată scena. Olivia nu mai plânge. Probabil nu mai are ce, dar privește în gol sicriul mamei sale.

"Edward!" Șoptește ea întorcăndu-se cu fata spre mine iar eu o privesc mirat. Are fata trasa de la atâta plâns, iar cearcănele îi sunt evindetiate si mai rău.

"S-a intamplat ceva?" O întreb si ea oftează. Îi e greu sa vorbească în acest moment, dar încearcă.

"O...o sa vreau sa mai rămân după ce se termina totul. Trebuie sa-mi iau la revedere de la ea așa cum se cuvine. Și vreau sa o fac singura!" A zis ea si eu am oftat. Ideea de a o lasă singura iar în aceste clipe nu-mi prea surâdea, dar era mama ei și aveam sa o aștept la masina.

"Am înțeles! O sa te las sa stai aici cât este nevoie!" Am zis și ea mi-a zambit slab întorcându-si capul inapoi. Slujba era pe terminate iar oamenii se retrăgeau încet încet, pana când a mai rămas doar familia mea prezenta.

"Edward fiule! Trebuie sa fi tare!" A zis tata bătându-ma pe umar privind-o pe Olivia cum sta lângă mormântul mamei ei. Am aprobat gânditor din cap, iar acesta se întoarse luându-i pe ceilalți și lăsându-l e singuri.

"Iubito!" Am zis apropiindu-mă de ea. Tresărit usor speriata privindu-ma trista."Te aștept la masina!" Am zis după care m-am intors începând sa pășesc încet pana la masina. Vremea devenea din ce un ce mai urâtă, deci nu trebuia sa o las pe Olivia sa stea prea mult afară.

Perspectiva Oliviei.

"Te rog mama! Ajuta-mă! Nu știu ce sa fac! Nu mai am pe nimeni care sa mă sfătuiască! Nu știu ce o sa se întâmple..."am zis lăsând capul încet în pământ. Eram trista, sigura și riscam sa intru într-o depresie. Femeia care imi dăduse viața mă părăsise și acum nu mai aveam pe nimeni care sa mă ajute. Edward era stresat, Ethan încă era invidios pe Edward, Lussi era îngrijorată și toate astea doar din cauza mea. Din cauza unui copil care într-un fel sau altul a devenit orfan, odată cu moartea mamei sale.

Nu stiam ce o sa se aleagă de mine și de viitorul meu. Inca eram în dubii deși îi promisesem lui Victor ca am sa salvez multe vieți ca sufletul lui sa fie pe deplin fericit. Amintindu-mi de Edward care mă aștepta la poarta m-am ridicat încet de pe pământul rece și ud, și după ce mi-am aranjat rochia sifonata am pornit spre masina.

Când am ajuns langa masina am inspirat adânc după care am deschis portiera și am intrat în masina. Edward mă privea trist mimând un zâmbet slab. Nu aveam nevoie de mila nimănui. Acum tot ceea ce voiam era sa mă întind în pat și sa mă culc sperând ca atunci când mă trezesc totul sa fie doar un vis urat.

"Vino aici!" A spus Edward deschizându-si brațele și eu m-am năpustit peste el dând drumul altui rand de lacrimi. Nu stiam de ce plâng. Nu stiam ce puteam sa fac altceva în acest moment. Nu știu cât timp am stat așa, dar a fost destul cât sa mă simt puțin mai liniștită. Edward mă ajuta sa mă simt mai bine, decât speram eu. El avea sa fie stâlpul meu de susținere. Și poate ca avea sa mă trezească din acest vis urat...dar asta doar dacă îl lăsăm eu.

" E mai bine acum?" M-a intrebat el după ce amandoi ne-am desprins din îmbrățișare.

"Da" Am zis cu vocea sugrumata. Într-adevăr mă simțeam puțin mai bine, dar faptul ca aveam sa ne întoarcem inapoi in oraș mă deprima iar. As fi vrut măcar pentru câteva zile sa mă desprind de tot și de toate, ca sa mă pot liniștii puțin.

"Mergem la tine. E ok?" A intrebat Edward scoțând masina din parcarea cimitirului. Era mai mult decât perfect. Faptul ca îmi ghicească oarecum gândurile era perfect.

"Da!" Am zis după care amandoi ne-am văzut de treburile noastre. Îmi rezemasem capul de geam privind vremea mohorâtă de afară. Timpul trecuse pe lângă mine fără sa-mi dau seama mă sperie puțin, dar faptul ca Edward era lângă mine și mă sprijinea îmi alunga teama aceea de a rămâne singura.

Ajunși în apartament am început sa mă dezbrac de haine nepăsându-mi ca Edward era cu mine. Aveam nevoie de un somn odihnitor. Rămasă în lenjerie mi-am tras o pereche de pantaloni scurți și un fel de maiou dacă pot sa-i spun așa și m-am intors în bucătărie pentru a-mi lua un pahar cu lapte. În tot acest timp Edward mă privea ciudat, stand rezemat de unul din pereții din sufragerie.

"S-a intamplat ceva?" Am zis când m-am intors de la bucătărie cu paharul de lapte în mana. Mă privea usor amuzat și nu știam de ce.

"Nu doar ca..."începuse el și se desprinse de perete venind spre mine. Mă apuca de talie și mă lipise la propriu de corpul lui. Îi puteam simți membrul foarte tare peste trupul meu abia acoperit de niște haine. Își ridica mana și mă șterse la gura după care trasa încet conturul buzelor." Aveai mustăcioară" a zis el și eu mi-am dat ochii peste cap.

"Haide la culcare domnule!" Am zis trăgându-l de mana spre dormitor. Îmi lăsasem paharul pe noptiera în timp ce Edward își dădu tricoul jos și si-l arunca pe jos nepăsător, punându-se în pat făcându-mi și mie loc.Brațele lui erau atât de călduroase încât somnul se instala rapid și mă departasem de lumea reala în cel mai ușor mod cu putință...