Problema fratilor (The Secret-Vol. III)

24. Liniștea dinaintea furtunii.

"Usor!" A zis Edward ajutându-ma sa cobor scarile. Se pare ca piciorul meu mai avea nevoie de ceva timp pentru a se vindeca complet.

"Mă doare!" Am zis și l-am privit în ochi pe Edward. Durerea ce venea de la glezna mă făcea sa-mi mușc limba ca sa nu urlu de durere. Probabil aveam lacrimi în ochi căci altfel nu-mi puteam da seama de ce Edward mă priviea sfâșiat de durere, simțind - o și el la fel de puternic ca și mine. Se apleca și - și strecura un braț după genunchii mei, iar cealaltă mana o treacă pe după spate, ridicandu-ma în brațe în stilul miresei.

"Acum e mai bine?" Mă întreba el coborând scarile cu mine. Senzația de care aveam parte în aceste momente mă nimicea. Credeam ca nu o sa mai am parte de ea în viața mea, dar se pare ca destinului îi place sa se joace mult cu mine. Mai întâi luandu-mi toată fericirea pe neașteptate, ca mai apoi sa-mi arate alta cale prin care sa pot fi fericita. Dar asta oare sa fie fericirea mea? El mă poate ajuta sa scap de toate imaginile trecutului care mă bântuie în fiecare noapte?

"E perfect!" Am spus asezandu-mi capul în scorbitura gatului sau, bucurându-ma tot mai mult de acea senzație. Mă simțeam atrasa de el, asta era sigur...dar nici Ethan nu era o companie prea proasta.

"Liv..." Îmi șopti Edward la ureche. Era atât de bine în brațele lui încât nu voiam sa-i dau drumul. "Olivia!" Spuse iar mângâindu-mă de aceasta data pe spate.

"Îhmm..." am îngânat eu ceea ce la făcut pe Edward sa ofteze.

"Haide mosfuroaso! Trebuie sa conduca cineva masina!" A zis acesta și eu mi-am ridicat capul privindu-l în ochi. Puteam vedea totul prin ochii săi la fel de senini ca cerul. Albastrul lor mă făcea sa mă duc cu gândul la ceva plăcut, ceva nemaiîntâlnit, ceva nou...

"Dar stau atât de bine!" M-am plâns eu asemenea unui copil mic. "Nu poate sa conducă altcineva masina?" Am întrebat eu si el a oftat. Simțeam ca și lui îi plăcea ca stăteam în brațele lui, dar situația nu ne permitea sa stăm prea mult așa.

"Îmi pare rău, dar alta soluție nu exista!" A spus el lasandu-ma încet cu picioarele pe pământ nerupând contactul vizual. Ne simțeam amandoi ca doi magneți de poli opuși. Ne atrăgeam unul pe celălalt fără ca măcar sa ne dam seama când s-a intamplat asta.

"Iubăreților nu aveți toată ziua la dispoziție!" A tipat mama în spatele nostru. Noua nici măcar nu ne pasa de timpul care trecea pe lângă noi atâta timp cât ne analizam unul pe altul.

"Mama!" Am zis simțind cum obrajii îmi iau foc. Mama nu făcuse niciodată asemenea 'critici' nici când eram cu Victor. Mereu se făcea ca nu observa și ne lasă în pace.

"Draga mea!" Spuse mama venind lângă noi. Era trista și știam și motivul tristeții ei. Trebuia sa se întoarcă acasă, chiar dacă eu nu mă refacusem complet. Îi părea rău că nu mai putea sta alături de mine.

"Mami!" Am zis simțind cum lacrimile îmi apar în ochi. Durerea pe care o simțeam acum nu era aceeași cu cea din ziua în care plecasem de acasă ca sa ajung aici. Era ceva mult mai grav și simțeam ca ceva rău avea sa se întâmple. Ceva ce nu poate fi trecut cu vedere.

Neținand cont de durerea mea de glezna, m-am aruncat în brațele mamei, scapand de câte lacrimi din ochii mei. Iubirea pe care ne-o purtam amândouă era una unica, deoarece învățasem sa supraviețuim doar noi doua în lumea noastră.

"Nu mai plânge draga mea!" Spuse mama desprinzandu-se din îmbrățișare ca sa-mi șterga micale lacrimi ce se rostogoleau pe obrajii mei. Era trista ca se despărțea de mine, și chiar dacă încerca să ascundă asta nu putea. Eu eram singura care imi putea da seama ce se întâmplă, numai privind-o.