Hope→Luke Hemmings// în curs de corectare

Capitolul 51

Totul se baza pe incredere.

Tin minte cat de greu mi-a fost sa-l accept in viata mea... Ce dificil ne-a fost sa ajungem sa ne intelegem unul cu altul. Eram doi copii care priveau lumea din diferite perspective. Pentru mine, viata era pictata in alb si negru, in timp ce el vedea lumea in cel mai colorat mod posibil. Nu pot spune ca el m-a facut un om mai bun, dar m-a ajutat. 

                         Asta era ceea ce facea- ma ajuta. 

Acum stau si privesc lemnul lucios care ii acopera trupul plin de arsuri. 

                        Durere. Regret. Vina. Sunt un nimic.  

Nu imi mai merit viata, existenta mea este lipsita de cel mai mic rost. 

Langa cosciugul lui se afla cel al fetei care a schimbat totul. Au murit... nu pot sa cred ca ei au murit. Si ma doare ingrozitor de tare... Nu am cuvinte sa descriu durerea simtita in inima mea acum. 

 Simt cum lacrimile imi mangaie fata, iar ochii incep sa ma usture. Ultima data cand i-am vazut, teoretic i-am trimis spre moarte. Dar de ce? Ce a fost in mintea mea? Cum am putut? In dreapta si in stanga mea se afla familia, Calum, Ashton si alti prieteni ai celor doi. In spatele meu se afla cativa fani care au venit sa planga pierderea celor doi. 

Mi-am ridicat privirea de pe pamant si am observat-o pe Sky care imi facea subtil semn ca este randul meu sa spun ce am pe inima. Am inspirat incet stergandu-mi cateva lacrimi de pe fata si m-am dus chiar in fata celor care au decis sa ne paraseasca- Hope si Luke. 

-Odata cu ei, am pierdut totul, incep eu ridicandu-mi privirea. I-am iubit... dar am facut enorm de multe greseli care au avut ca rezultat ceea ce vedem acum. I-am pierdut. Erau prietenii mei, nu pot sa cred ca eu i-am pierdut asa usor. Ei erau minunati, buni si efectiv nu pot... nu pot sa cred ca au plecat asa tineri. Tin minte momentele in care eram certati si refuzam sa vorbim unul cu celalalt. Sau cand ne distram impreuna. Recunosc, nu tot timpul ne-am inteles bine, dar suntem oameni.

Simteam cum lacrimile ma coplesesc asa ca m-am oprit pentru cateva secunde. Am privit in dreapta mea, vazandu-mi prietenii mei- Calum si Ashton. 

-Voi erati tot ce aveam, continui ei privindu-i pe cei doi. 

Plangeau, se vedea durerea in ochii lor. Luke era ca un frate pentru noi, iar Hope era si ea ca o mica surioara. Toti am inceput sa tinem la ea, intr-un fel sau altul. Ashton si-a sters cateva lacrimi, dupa care si-a dat parul din ochi si mi-a zambit trist. 

-Imi pare rau.

In jurul meu era o liniste de mormant, dar ii inteleg. Nimeni nu poate sa mai faca nimic ca sa indrepte moartea celor doi, iar asta efectiv te ucide. Pe Liz a distrus-o cel mai tare. A suferit un soc atat de puternic iar durerea a fost atat de mare incat acum ea este in spital. Ea chiar a pierdut tot ce avea. Tatal lui Luke este langa patul ei. In inteleg, ar fi fost prea dureros ca sa fie aici. 

                  

Inmormantarea s-a terminat iar aproape toti au plecat. Printre oamenii ramasi, am putut sa-l zaresc pe Calum. Ea a suferit cel mai mult din cauza mortii a celor doi. A iubit-o atat de tare pe Hope si a tinut atat de mult la Luke incat nici acum nu poate accepta simplul fapt ca a murit. 

I-am pierdut pe cei doi, am pierdut trupa si am pierdut fanii. Nu-mi mai pasa de ultimele doua pierderi... nu-mi mai pasa de nimic. Efectiv eu nu mai am nici un motiv sa-mi continui viata aceasta mizerabila. 

De cand am aflat de moartea celor doi, totul s-a schimbat in viata mea si in modul in care o priveam. Nu mi i-am putut imagina pe cei doi morti atat de tineri... Dar eu nu pot schimba nimic acum. Nimeni nu poate sa mai schimbe nimic acum. S-a terminat, povestea celor doi s-a sfarsit. 

Un strop de ploaie mi-a atins varful nasului facandu-ma sa-mi ridic privirea spre cer. Norii au revenit. 

Am inaintat acum spre piatra sub care stateau amandoi, observand ca dragul nostru, Calum, a plecat. 

Picurii de ploaie au devenit din ce in ce mai desi, cerul incepand sa-i planga pe cei doi ingeri. 

-Luke... Hope, spun eu incet. Vreau doar sa va spun ca... Imi pare rau, soptesc eu privind pentru ultima data mormantul lor. 

Am decis sa plec. Sa zbor departe de acest oras, departe de acest continent. Nu mai pot ramane aici, fiecare loc imi starneste cate o amintire; fie cu prietenul meu cel mai bun, fie cu ea. Nimeni nu stie de planul meu, dar nu cred ca cineva ar avea intentia sa ma opreasca. Ei stiu ca locul meu nu este aici. 

Niciodata nu a fost. Tot ce am facut eu aici, a fost doar o greseala. Iar eu abia acum realizez asta. Am sa-mi iau masina, am sa conduc spre aeroport. 

                         Am sa ma urc in avion, sperand ca soarta mea sa fie aceeasi cu a lor. 

 Am zambit slab privind numele lor scrise pe piatra. 

                         -Macar acum aveti o eternitate impreuna.

 Si m-am intors. Plec. Nu ma mai intorc. Nu pot, nu vreau... Nu merit. Niciodata nu voi merita. 

                                              

_________________________

am promis acest capitol daca voi face 200000 de vizualizari si iata-ma la 195000 

am avut putin timp liber si m-am gandit sa scriu acest capitol

as fi vrut sa spun atat de multe, sincer, dar nu pot

efectiv eu nu gasesc cuvintele potrivite si nu gasesc un mod sa ma exprim in asa fel incat sa intelegeti durerea

ma doare si pe mine, sincer

erau personajele mele

acum un an si cateva zile, ele au luat nastere si este extrem de dureros sa le omor *ikik sunt ciudata*
mi-a fost dor de voi

sper ca sentimentul este reciproc *ras trist pe fundal*