Hope→Luke Hemmings// în curs de corectare

Capitolul 6 - Sub 18 ani.

Ştiţi senzaţia aia pe care o ai uneori când visezi? Parcă simţi că nu este realitate şi îţi permiţi să faci orice. Exact asta simţeam acum, asta nu era realitate. Era doar o glumă proastă făcută de subconştientul meu. Am vrut să mă apropiu de mama îngerului meu, să o împung, dar îmi era frică. Adică, mă priveşte atât de insistent în timp ce eu nici măcar nu-i pot pronunţa numele cum trebuie. Cu greu, mi-am adus aminte care este numele ei, şi am înghiţit în gol.

-Liz Hemmings? întreb eu încet.

Un nod mi s-a format în stomac, pentru că era ea. Se pare că am fugit atât de mult încât am ajuns pe strada unde ea îşi are casă. Ea a zâmbit dulce, în timp ce mi-a făcut semn să mă apropiu de ea.

-Da, Hope, poţi să-mi spui Liz, spune ea făcându-mi din nou semn să mă apropriu.

Mi-e frică de ea, că şi cum ar fi un necunoscut. Aş vrea să mă duc la ea, să o iau în braţe şi să-i mulţumesc că a conceput o fiinţă atât de magnifică şi superbă. Dar mă bagă în sperieţi faptul că-mi ştia numele, şi mă chema spre ea, pe mine, o necunoscută.

-De unde îmi ştiţi numele? întreb eu apropiandu-mă încet de ea.

Ea a zâmbit din nou şi şi-a lăsat capul într-o parte, parcă gândindu-se.

-Nu pot să cred că nu-ţi aminteşti de mine, vocea ei blândă îmbinată cu dezamăgire, mă făcea să întru în pământ toată.

Trebuia să-mi amintesc eu ceva? Faptul că îmi ştie numele, şi consideră că ar trebui să-mi amintesc de ce, mă face să mă bucur. Îmi plac lucrurile noi, îmi place să descopăr, iar această întâmplare îmi da mult de gândit. Am urmat-o în casă pe blondina cu care aveam poze pe telefon, păşind încet. Când am păşit pe pragul uşii, am simţit cum inima a început să-mi bată şi mai tare.

Mirosul de proaspăt umplea casa, în timp ce o senzaţie de relaxare îmi umplea venele. Pereţii erau plini de poze cu Luke, şi cu ceilalţi, dar în mare parte cu Luke. Simţeam că mă pierd într-un univers plin de Luke.

-Hai stai jos, spune Liz din camera alăturată.

Am constatat că m-am blocat pe hol, aşa că m-am supus. Am păşit încet în bucătăria încăpătoare, şi cu un gest, m-am aşezat pe scaun. Mi-am pus capul în palme aşteptând să-mi spună ce este cu tot ce s-a întâmplat.

Mă simţeam uşor speriată, cel mai probabil din cauza că mă aflăm în casă lui Liz Hemmings care îmi ştie numele. Aproape am uitat că am fugit de acasă. Aproape.

-De ce ai plâns? întreabă Liz observându-mi ochii roşii.

-Nu contează... spun privind covorul de un albastru că marea... şi că ochii lui Luke.

-Ba da contează... spune Liz aşezându-se pe scaunul din faţa mea.

-Ba nu. Nimic nu mai contează, spun eu.

-Draga mea... mie îmi poţi spune orice...

Mă cunoaşte de câteva minute, şi deja se comportă de parcă m-ar cunoaşte de o viaţă întreagă.

Şi aşa am început să-i povestesc toată istoria vieţii mele, cuvânt cu cuvânt, faptă cu faptă, până am ajuns la lacrimi.

Totul părea o poveste tristă, dar era viaţa mea. Fiecare cuvânt durea şi încă doare.

-Hai aici, spune Liz aşteptând să îmbrăţişez.

Mi-am şters ochii şi am ridicat sprâncenele mirată de gestul acesteia.

-Nu ţi-e frică de mine? Adică sunt o necunoscută, spun eu într-un final.

-Nu eşti o necunoscută. Te cunosc de când erai copil, spune ea zâmbind trist.

-Cum adică? întreb eu prinsă de poveste.

-Îl cunoşteam pe tatăl tău foarte bine. Am fost prieteni din liceu. Dar după ce s-a căsătorit cu mama ta, am rupt legătura. Ea nu permitea nimănui să se apropie de el. Dar noi tot vorbeam, iar el îmi trimitea poze cu ţine că să văd cum creşti, spune ea oftând zgomotos.

Şi din nou, mi-am ridicat sprâncenele care au stat normal pentru câteva momente, fiind mirată ce vorbele care au ieşit din gura ei.

-Serios? Mama mea a fost aşa? întreb eu şocată de propria mea mamă.

-Da... spune ea oftând din nou.

De afară s-a auzit o maşină, care cel mai probabil parca la acesta casă. Liz s-a ridicat de pe scaunul pe care stătea şi s-a uitat pe geam, după care a zâmbit. Şi-a întors privirea spre mine, în timp ce eu mă întrebam ce este cu ea.

-Au ajuns, spune Liz îndreptându-se spre uşă.

-Cine? întreb eu ridicându-mă.

-Băieţii.

-Băieţii?

-Da.

-Luke? întreb eu simţind cum încep să tremur.

-Da, răspunde ea zâmbind.

-Mike, Calum şi Ashton? continui eu.

-Da, şi ei. Five Seconds Of Summer, mai pe scurt, spune ea râzând uşor.

-Dar de ce? întreb eu uşor panicată.

-S-a terminat concertul, spune ea vrând să iasă din cameră.

Concertul de la care ai fugit tu, Hope cap-sec.

Ce conştiinţa fabuloasă am, mă face pe mine cap-sec.

-Eu trebuie să plec, spun rapid căutând cu privirea o ieşire.

Singură ieşire era blocată de Liz, care se uita la mine cu mâinile în sân.

-Domnişoară, din câte ştiu, ai sub 18 ani. Şi cred că ai fugit de acasă. Aşa că vei sta aici, spune ea autoritar.

-Dar-

-Nici un dar, mi-o taie ea.

-Trebuie să plec... şoptesc eu.

-Unde? întreabă ea începând să râdă.

-Nu ştiu, spun eu sincer.

-Nu te pot lasă pe străzi.

-Am bani...

-Şi? întreabă ea lăsându-şi mâinile pe lângă corp.

-Pot sta la hotel, continui eu.

-Doar aşteaptă aici, ok? întreabă ea ridicându-şi mâinile în aer.

-Ok, şoptesc eu văzând că nu am nici o scăpare.