Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 8 Sentimente contradictorii

          Căutam disperată câteva haine în dulap. Nimic nu era ceea ce aveam nevoie în momentul acela. Știam că trebuie să mă grăbesc deoarece lui nu-i plăcea deloc să aștepte, mereu se enerva când se întâmpla asta. Până la urmă, de nervi și agitație, am scos toate hainele din dulap aruncându-le cât colo. Se formase ditamai mormanul în mijlocul camerei, iar eu încă nu găsisem nimic potrivit. În cele din la urmă, am decis să nu merg la risc în speranța că nu va avea nimic de obiectat și m-am îmbrăcat cu o pereche de blugi albaștri, iar apoi, am tras repede un tricou negru cu ceva imprimeuri pe el. Părul îmi era ciufulit, dar nu mai aveam timp să mă ocup de el. Am preferat să îl las așa și să cobor de îndată. Nu mai conta absolut deloc, pentru mine, felul în care arătam. Ceea ce conta era să nu-l supăr cu ifosele mele.

     - Aveai de gând să vii odată? Te aștept de zece minute ca un prost. De ce nu poți și tu să ajungi măcar odată la timp? mârâie el nervos.

     - Dar ai spus că ajungi aici la fix. Încă mai sunt câteva minute până la ora stabilită. Am vociferat eu cu glas tremurat.

     - După ce că te aștept, mai ești și tare în gură? Ai un talent fantastic să mă contrazici mereu, deși, știi prea bine cât mă enervează. Mai bine hai să mergem odată...a făcut o mică pauză, trăgând adânc aer în piept, iar apoi a continuat... dacă ar fi după tine ar trece ziua, iar noi tot nu am reuși să ajungem la o amărâtă de întâlnire, pe care, din ce țin eu minte, tu te-ai tot bătut cu pumnii în piept să o onorăm. Astăzi era una din zilele în care el avea o dispoziție foarte proastă, iar eu trebuia să am grijă ce vorbesc, riscând altfel să-l enervez. Mereu aveam talentul de a face asta. Nu știu cum, dar de fiecare dată trebuia să dau cu bâta în baltă și să-l supăr. Nu merita asta, mai ales după tot ce făcea pentru mine. Eram așa norocoasă să-l am în viața mea. Nu știam ce m-aș fi făcut fără el.

     - Îmi pare rău, iubire! Nu o să se mai întâmple, îmi pare rău. Am încercat să-l iau de mâna dreaptă pe care o ținea pe picior, însă și-a retras-o brusc. Mi-a aruncat o privire urâtă, iar apoi și-a îndreptat atenția la trafic privind concentrat înainte.

     - Hai, nu mă mai peria atât și lasă-mă în pace. Imediat după ce a rostit aceste vorbe a selectat o melodie rock și a dat volumul la maxim. Nu-mi plăcea deloc genul ăsta de muzică, dar știind că lui îi place, încercam să apreciez și eu pe cât posibil melodiile pe care le asculta.

        După un drum de jumătate de oră cu mașina, în care niciunul dintre noi nu a mai scos un cuvânt, am ajuns în fața casei prietenei noastre. Lucy era, de fapt, o prietenă de familie a iubitului meu și tocmai se mutase în cartierul în care locuia el cu familia lui. Ne invitase la cină cu câteva zile în urmă, iar eu abia reușisem să-mi conving iubitul să mergem. 

          La intrare ne-a întâmpinat soțul prietenei noastre, afișând un zâmbet larg atunci când l-a văzut pe Brian. Îl plăcea mult deoarece aveau cam aceleași lucruri în comun. Amândurora le plăcea fotbalul, obișnuind să meargă împreună, încă din copilărie, la meciuri importante. S-au salutat destul de prietenește, poftindu-ne apoi în sufragerie. În toată casa domnea un miros de friptură ce-ți lăsa gura apă. După ce ne-am făcut comozi pe canapea, Lucy a apărut cu o tavă de băuturi răcoritoare servindu-i mai întâi pe băieți. Când a ajuns la mine, din neatenție, am dat peste tavă și am vărsat sucul. Cele două pahare care rămăsese pe tavă sau rostogolit, iar la contactul cu podeaua s-au spart, astfel încât cioburile parcă înotau în tot lichidul vărsat. Deja mă panicasem. Brian s-a înfuriat și m-a privit, parcă, cu ură. A venit imediat la mine și m-a tras puternic de braț în mijlocul încăperii.