Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 12 Judecăți fără temei

Mă foiam în pat pe toate părțile, în speranța că voi găsi locul și poziția potrivită să adorm. Gândurile nu-mi dădeau pace absolut deloc și îmi făceam tot felul de filme în cap. Mă certam singură deoarece consideram că totul se întâmplase cu voia mea. În urmă cu ceva timp îmi jurasem mie însămi să nu mai cad în mrejele iubirii, iar acum îmi încălcam propriul jurământ. Pe cine mai puteam acum trage la răspundere? Eram singura vinovată de această inimă frântă în mii și mii de bucăți. El, cel mai probabil, nu avea nicio vină. Sau poate vina nu era atât de mare pe cât era a mea. Poate încă o iubea, iar acum eu eram cea care își dorea să dea uitării acea iubire și să fie cu mine în acest moment. Știam că nu era deloc corect din partea mea să gândesc așa. Nu mi-aș fi dorit niciodată să stau în calea fericirii cuiva, iar acum eram mai mult decât pregătită să renunț la el. Eram, totuși, fericită deoarece Max îmi arătase că încă există speranță în ceea ce mă privește. Încă nu eram un caz pierdut și realizasem, în sfârșit, că am dreptul la fericire, indiferent dacă sufletul îmi era înecat în durere și întuneric. Mă simțeam vulnerabilă în fața sentimentelor mele încă nemărturisite, iar dacă acest lucru mă făcea să fiu slabă, atunci eram mai mult decât pregătită să-mi accept această slăbiciune.

O bătaie în ușă m-a trezit la realitate și m-am ridicat de îndată să răspund.

-    Ce faci, scumpo? Te-ai pregătit de somn? m-a întrebat tata în timp ce își freca ochii roșii plini de oboseală. Încă purta costumul de serviciu, iar nodul de la cravată era deschis neglijent, semn că nu se simțea deloc confortabil.

-    Eram pe punctul de a adormit, tată! Dar este în regulă. Vrei să îți pregătesc ceva de mâncare? mi-am întrebat tatăl care căsca lung la fiecare cinci secunde.

-    Am mâncat deja! Îmi pare rău că nu am avut așa de mult timp liber să mai stam împreună și nici nu cred că vom avea prea curând. Weekend-ul acesta voi fi nevoit să plec din oraș. Trebuie să închei un contrat de vânzare a unei vile dintr-un cartier rezidențial. Dacă voi reuși să-l duc la bun sfârșit voi primi un bonus destul de mare. Știi bine că avem nevoie de bani așa că nu pot renunța la această oportunitate. Crezi că te vei descurca fără mine câteva zile? Voi vorbi zilele astea cu mama Rebeccăi și o voi ruga dacă te poate primi la ea să rămâi peste noapte. Eram bucuroasă pentru tata și eram mândră de el. În sfârșit munca lui putea fi răsplătită la adevăratul nivel. Nu cunoșteam o persoană care să fie mai dedicată muncii decât tata.

-    Nu-i nevoie, tată! Mă descurc și singură. I-am spus în timp ce tata a ridicat brusc din sprânceană și mă privea hotărât.

-    Singura mea condiție este să nu rămâi singură. Dacă nu îți convine, poți merge cu mine. Altfel, nu stăm la discuții. Eram vizibil enervată de condiția și tonalitatea lui. Îmi puteam purta singură de grijă și nu era nevoie să deranjez pe nimeni cu prezența mea.

-    Fie! m-am bosumflat eu la fel ca un copil mic și am gesticulat enervată din mâini. Nu aveam nicio șansă să câștig în fața tatei. În ciuda calităților sale, faptul că era încăpățânat îl făcea uneori să fie insuportabil. Mereu câștiga orice bătălie, iar argumentele oferite de el erau de neatins. Mereu avea dreptate și trebuia să mă conformez.

-    Acum sunt mai liniștit! Mă bucur că nu e nevoie să vii cu mine. Te-ai fi plictisit groaznic. Zâmbetul de învingător pe care îl afișa pe chip nu era greu de observat. Mi-am dat ochii peste cap și am fluturat din mâini ca și cum nu-i o mare scofală. Noapte bună, Alison!

-    Noapte bună, tată! Am închis ușa în urma mea, iar acum eram și mai obosită. Obosită de tot ceea ce mi se întâmpla în ultimul timp. Am deschis telefonul în speranța că voi găsi un mesaj de la Max, iar inima mi-a luat-o la trap atunci când am văzut că mi-a scris. Aveam emoții mai mari decât niciodată.