Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 14 Probleme la orizont?

-    Max? l-am întrebat mai mult retoric în timp ce el își muta privirea de la drum spre mine.

-    Da, iubito! S-a întâmplat ceva? Ochii lui mă analizau curioși, strângându-mă din ce în ce mai puternic de mână.

-    Mă doare! i-am spus cu un zâmbet dulce, îndrumându-l apoi din priviri către mâinile noastre. Gura lui a mimat un ,,o" perfect, iar apoi a slăbit strânsoarea suficient încât să elimine disconfortul. Discuția pe care tocmai o avusesem îl schimbase oarecum pe Max. Era mult mai protector cu mine ca și cum nu voia să mi se mai întâmple nimic rău. Era drăguț modul lui de a mă trata, făcându-mă să mă simt specială în preajma sa. Nu știam cât de mult o să ne afecteze faptul că eu îi vorbisem lui Max despre Brian. Pentru mine era un pas spre vindecare, dar îmi era frică ca acest lucru să nu-l determine pe Max să se schimbe. Nu voiam compasiune din partea lui și nici favoruri la care s-ar putea el gândi că-mi fac bine. Îmi era teamă ca din milă să nu îndrăznească vreodată să se oprească din a-mi spune dacă ceva îl deranjează sau nu. Dar am eliminat imediat acest gând din minte deoarece caracterul lui Max era sincer și transparent. Niciodată nu afișase o altă fațadă decât cea care îl reprezenta, iar eu trebuia să încetez a mai întoarce moneda pe toate părțile în speranța că voi găsi un defect. Gândeam prea mult și eram conștientă că acest lucru se poate întoarce împotriva mea la un moment dat.

-    Îmi pare rău, dar pur și simplu vreau să te simt cât mai aproape de mine. Mi-aș dori să pot opri mașina și să te țin în brațe, să te sărut și să te lipsesc cât mai aproape de inima mea, dar trebuie să ne întoarcem. Nu vreau să lipsești de la școală din cauza mea. A fost deajuns că ai chiulit două ore. Max era serios în tot ceea ce vorbea, iar eu simțeam cum mă pierd printre detalii. Nu auzisem decât sărut și îmbrățișare! Tot ceea ce ieșea din gura lui suna atât de tentant încât aș fi preferat să las totul baltă numai să pot simți vibrațiile pe care mi le poate produce atingerea sa.

-    Cred că aș prefera să-ți duci amenințările la bun sfârșit, dar trebuie să recunosc că ai dreptate, vorbeam seducător către el în speranța că îl pot face să se răzgândească.

-    Te rog să mă ții sub control, iubito! Nu cred că ți-ai dori să trezești demonul din mine. A ridicat jucăuș din sprânceană, iar apoi a afișat un zâmbet de toată frumusețea. Îl adoram pe acest bărbat, iar fiecare părticică din mine era conștientă de acest lucru. El îmi oferea mai mult decât aș fi putut vreodată să aștept. Max devenea pe zi ce trece din ce în ce mai important pentru mine. Îmi era frică să nu creez o dependență față de el și să mă las controlată de aceasta.

-    Cred că ar fi bine să ne întoarcem! Putem lăsa desertul pentru mai târziu, ce spui? Prindeam curaj din ce în ce mai mult când eram cu Max și nu îmi era absolut deloc teamă să îi spun ce gândesc sau ce îmi doresc. Era destul de important pentru mine faptul că puteam fi eu însămi fără să-mi fie teamă că pot fi judecată greșit. Max nu a apucat să-mi răspundă la întrebare că telefonul i-a sunat, făcându-ne pe amândoi să tresărim. L-am văzut cum se încruntă în timp ce privea ecranul telefonului. A respins apelul, iar apoi a băgat telefonul în buzunar destul de nervos. Ceva se întâmpla cu Max, iar curiozitatea nu mă lăsa să respir liniștită.

-    S-a întâmplat ceva? De ce nu răspunzi la telefon? Mi-am ridicat privirea confuză spre el și așteptam să văd ce are de gând să îmi spună. Expresia feței lui devenea din ce în ce mai serioasă, încruntăturile de pe frunte completându-i imaginea. A observat cu coada ochiului că nu am de gând să renunț, iar apoi s-a întors cu fața către mine afișând un zâmbet forțat.

-    Nu s-a întâmplat nimic, iubito! Trebuie să mă întorc la restaurant și Lorenzo mă sună într-una. Trebuia să fiu acolo acum o oră și jumătate. Nici nu realizasem când trecuse timpul atât de rapid, iar cert era că, din cauza mea, Max putea fi în probleme.