Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 32 Izbăvirea sufletului

          Mergeam. Alergam. Plangeam și încercam din răsputeri să respir, pentru că simțeam cum inima nu mai pulsează deloc sânge prin vene și că pulsul mi-a devenit din ce în ce mai slab. Oamenii din jurul meu erau serioși, reci și rigizi. Mă gândeam că eu în toată pierzania sufletului meu nu atrag nici o privire, ca și cum eram suficient de invizibilă încât să nu atrag atenția nimănui. Până acum nu m-a deranjat acest lucru niciodată,dar de data asta era altfel. Poate că eu eram prea puțin și prea insipidă pentru a fi remarcată. Poate că de asta nici Max nu m-a ales pe mine, pentru că ea avea mai mult decât mine.

          Mi-am încrucișat mâinile la piept și mi-am așezat mai bine geaca pe trupul meu aproape lipsit de viață. Inima îmi bătea, dar sufletul meu murise. Hainele încă umede din cauza ploii mi s-au lipit pe trup ca și cum făceau parte din mine. Vântul îmi brăzda fața, iar părul îmi flutura agitat, în timp ce mergeam cu pași grabiți. Am întrat rapid la metrou, iar în timp ce coboram scările mi-am șters cu podul palmelor lacrimile care încercau să se usuce pe obrajii mei.

          După ce mi-am cumpărat un bilet și am ajuns la peronul doi, mi-am scos telefonul din buzunar și am format numărul celei care întotdeauna a fost lângă mine și care m-a sprijinit indiferent de situație.

          —  Am nevoie de tine! I-am spus printre suspine ca și cum era o chestiune de viață și de moarte, iar un oftat îndelung a pus stăpânire pe mine imediat ce am terminat de rostit cele câteva cuvinte.

          —  Ally! Ești bine? Ce s-a întâmplat? Mi-a răspuns ea serioasă, iar eu m-am lăsat cuprinsă de un nou val de lacrimi care amenințau să-mi inunde întregul chip.

          —  Nu, nu sunt bine și dacă nu vorbesc cu cineva simt că voi înnebuni. Te rog, vreau să ne vedem și îți spun atunci absolut tot ce s-a întâmplat.

          Larimile mele mute și pline de zbucium s-au zvârcolit înăuntrul meu, dar am fost nevoită să-mi înghit suferințele și să le mai țin închise preț de câteva momente. Urma eliberarea, știam, chiar dacă nu va fi la nivelul care care sufletul meu va avea nevoie să se vindece și să răsară din nou.

          —  Eu sunt cu Marie acum, doar ce a donat niște sânge pentru bunica ei bolnavă și încă este puțin amețită. Dar tu unde ești? Vin să te iau. Pe o voce tremurândă, prietena mea m-a întrebat imediat, iar eu nu știam dacă acum tremuram de frig sau din socul pe care tocmai l-am suferit din pricina lui Max.

          —  Sunt în drum spre casă. Ajung în patruzeci de minute. Puteți să veniți împreună, chiar mi-ați fi de mare ajutor. Și, Becca, mulțumesc! I-am spus prietenei mele care părea să fie destul de îngrijorată pentru mine.

          Am ezitat să-i dau prea multe detalii Beccai, de teamă ca nu cumva să nu-mi pot controla emoțiile și să încep să-mi strig durerea în gura mare prin telefon. Acum simțeam cum înnot singură într-o mare de îndoieli, unde nici cea mai frumoasă și puternică rază de lumină nu reușea să-și croiască drum în toate aceste ape învolburate.

          Am terminat apelul imediat după ce am pus la punct restul detaliilor întâlnirii noastre, iar la numai câteva secunde metroul și-a făcut apariția. După nici jumătate de oră am ajuns în fața casei, pășind apăsat și cu fața în pământ. Am zdrăngănit cheile preț de câteva secunde, iar atunci când am deschis ușa și l-am strigat pe tata, sunetul ecolului a fost singurul care mi-a răspuns. Eram înconjurată de singurătate, iar în secunda aceea mi-a fost dor de mama. Mi-aș fi dorit să pot fugi către ea, să mă pot ascunde în brațele ei firave și călduroase și să plâng până voi rămâne fără lacrimi. Ea să mă lase să-i povestesc povara sufletului meu și să mă mângâie părintește și plină de iubire. Să mă sprinjine, să mă înțeleagă și să mă protejeze. Să-mi dea cele mai bune sfaturi și să-mi îndrume pașii spre lumină, pentru că în aceste momente simțeam cum mă scufund în întuneric. Dar ea nu era, la fel cum nici nu puteam ascunde faptul că și dacă ar fi trăit, lucrurile nu ar fi fost diferite. Mama ar fi fost și ea rece și veșnic preocupată de propriile nevoi.