Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 24 Aproape de infinit

A doua zi mă trezisem cu o oră mai devreme decât de obicei. Mă pregăteam grăbită pentru a ajunge cât mai devreme la Max. Voiam să-l văd și să-l știu bine. Toată noaptea îl visasem în tot felul de situații urâte, lucru care mă ducea la disperare. Eram conștientă că acele coșmaruri nu vor atinge niciodată realitatea, dar nu puteam să ignor faptul că un presentiment rău îmi incolțise în minte. Eram speriată de situația în care ne aflam amandoi, dar trebuia să fiu puternică și să îmi amintesc de lucrurile bune pe care le aveam și care ne făceau fericiți.

I-am făcut rapid o cafea tatei și i-am lăsat un bilețel în care îl anunțam că trebuia să merg cu Becca în căutare de ziare și reviste vechi pentru proiectul meu. I-am explicat că voi fi nevoită să lipsesc pentru câteva ore, iar apoi i-am urat o zi frumoasă. Când mi-am verificat telefonul, am observat că aveam trei apeluri pierdute de la un număr necunoscut. Faptul că cineva continua să mă destabilizeze emoțional prin aceste apeluri, mă cutremura și mă îngrozea în același timp. Nu știam cât voi mai putea fi înstare să-i ascund asta lui Max, dar nu voiam ca asta să fie ziua în care să îi reamintesc că cineva îmi voia răul.

Când am ajuns în fața secției de poliție era aproape de opt dimineața. Inima îmi tresărea din piept la ideea că peste câteva minute Max avea să fie din nou liber. Noaptea trecută fusese cea mai lungă din viața mea.

Îi observasem mașina Elenei parcată în fața clădirii și ,cel mai probabil, ea aștepta același lucru ca și mine. Pentru un moment mă deranja ideea că Elena era atât de preocupată de Max, dar trebuia să admit faptul că relația lor era una foarte puternică. Nu-mi plăceau gândurile mele, nu-mi plăcea deloc idea că eu începeam să fiu geloasă și posesivă. Mereu blamam aceste sentimente, iar acum și eu le simțeam. Mă simțeam oarecum confuză, debusolată, deoarece nu puteam să opresc tot ceea ce încolțea în inima mea. După câteva minute deja mă aflam în incinta poliției. O puteam zări pe Elena cum gesticula nervoasă în fața cuiva. M-am apropiat cât am putut de mult de ea, cu dorința de a nu fi observată. M-am ascuns după tonomatul de cafea și încercam din răsputeri să-mi concentrez auzul pe discuția ei.

- Ești îndragostit de ea? Intreaba femeia cu o voce trista. În acel moment Elena și-a schimbat poziția corpului, mutându-și greutatea pe piciorul drept, lăsându-mi cale libera spre chipul bărbatului misterios cu care vorbea. Era Max și nu părea fi prea entuziasmat de discuția lor.

- Se presupune că atunci când ești într-o relație iubești, nu crezi? Iar răspunsul la întrebarea ta, este nu, nu sunt îndragostit de ea, ci o iubesc. Nu știu cum, nu știu când sau de ce dar, s-a întamplat și o iubesc din toată inima mea. La auzul acestor cuvinte, ochii mi s-au mărit instantaneu, iar inima mi-o luase la un galop infernal.

- Dar ai cunoscut-o de atât de puțin timp. Cum poți să spui că o iubești? Nici nu ai avut timp să-i vezi caracterul, dacă nu este ceea ce pare? Dacă este o alta mironosiță care o să te rănească și o să te lase atunci când îi va ieși in cale cineva mai bun? Nu-i putea zări reacția Elenei, dar eram sigură ca nu era prea încântată de răspunsurile lui Max, răspunsuri care, pe mine, mă duceau dincolo de culmea fericirii.

- Elena, eu înțeleg că nu o simpatizezi. Dar, te-as ruga frumos să-ți ți părerile pentru tine. Orice mi-ai spune nu ar putea să-mi schimbe ideile despre Alison. Poate că nu o știu de mult timp, dar am ajuns să o îndrăgesc și să o apreciez pentru ceea ce este. Nu este perfectă, știu asta, dar nici eu și nici tu nu suntem. Eu sunt sigur pe ceea ce simt, iar, dacă vreodată va fi ca eu si Alison să nu mai fim împreuna, ăsta va fi destinul nostru. Până atunci voi lupta cu tot ce am mai bun să o țin lângă mine și să o fac fericita. Așa că vreau să întelegi de pe acum că Alison este iubita mea și te rog să respecți asta. Max i se adresă Elenei pe un ton dur plin de autoritate.