Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Epilog

               Mă priveam în oglindă, dar aveam impresia că văd dincolo de imaginea care-mi este reflectată în fața ochilor. Gândurile îmi zburau oriunde, numai la realitatea mea nu. Nu mai aveam curaj să sper pentru mai mult, deoarece timpul a trecut, iar cele cincizeci și cinci de primăveri ale mele erau apuse demult. Părul aproape cărunt, ridurile bine definite, ochii obosiți de trecerea timpului, conturau perfect un chip obosit și lipsit de vitalitate.

               Am luat peria din sertar și am trasat linii verticale de-a lungul lungimii părului care și-a pierdut strălucirea, așa cum au dispărut până și scânteile din ochii mei. Mi-am strâns părul într-un coc în creștetul capului, iar apoi am scos o pereche de cercei aurii din cutia cu bijuterii și i-am pus la urechi. Pe ici, pe colo puteam zări câteva fire albe care nu mai însemnau demult noroc.

               Norocul mi-a lipsit și în tinerețe, atunci când am renunțat să mai sper la mai mult!

               Dar, uneori, lucrurile nu țin de noi, oricât de mult ne-am dori și oricât de tare am lupta pentru a materializa o anumită dorință, am gândit, parcă certându-mă singură de alegerile greșite pe care le-am luat în viață. Doza de tristețe care mă învăluia precum un veșmânt, m-a făcut să oftez profund.

               Era o după amiază caldă, iar eu trebuia să mă pregătesc cât mai repede. În ciuda bătrâneții, flexibilitatea corpului nu-mi era deloc știrbită de trecerea anilor. Am tras rapid pe mine o rochie maronie din mătase, lungă cu niște mâneci groase până pe umeri. Mi-am aruncat o ultima privire în oglindă și am surâs încurajator. M-am uitat apoi la ceas și am văzut că era trecut cu cinci minute peste ora două. Trebuia să mă grăbesc!

               Am pășit domol pe holul care se scălda într-o lumină plumburie. Pe ambii pereți erau atârnate zeci de fotografii alb-negru la o distanță destul de mică una față de cealaltă. M-am oprit pentru câteva secunde în fața tabloului său și l-am privit, cerșind parcă să-i întâlnesc ochii. Aș fi vrut să-l mai fixez măcar odată cu privirea și să-i spun tot ce aveam pe suflet. Dar el nu mai era, cum nici eu nu mai eram la fel ca atunci. Eram diferită acum și îmi acceptam împăcată noul statut. Am rămas încremenită pentru câteva clipe, privind și oftând adânc, încercând să nu mă mai gândesc la ce a fost, pentru că eu nu mai trăiam în trecut, ci în prezent. Acum aveam propriul meu prezent, al meu și numai al meu, iar pentru o secundă, acest gând a înflorit în sufletul meu și mi-a creat noi speranțe.

               Am tras aer adânc în piept și am început să pășesc mai departe. Am trecut pe lângă biroul său și m-au trecut fiorii. Amintirile parcă prindeau din nou viață în mintea mea și le puteam simți mai reale ca niciodată. Mi-am dus mâna în dreptul inimii, ca și cum doream să-mi alin durerea care zăcea pe dinăuntru. Mi-am încleștat puternic maxilarul și m-am îmbărbătat singură să merg mai departe. Un sentiment straniu parcă mă înfășura ca un giulgiu. Cu fiecare pas pe care îl făceam avem impresia că toate momentele, secretele, acțiunile care s-au petrecut în această casă, mă urmăreau tot mai voit și formau toate în urma mea o imensă umbră îngrozitoare, care îmi provoca cei mai reci fiori pe care i-am putut simți vreodată.

               Mi-aș fi dorit să-mi pot lua bagajele cu mine, dar inima parcă îmi bubuia tot mai tare în piept. Dar, până la urmă, ce bagaje să iau? Nu mai voiam nimic, pentru că totul îmi aducea aminte de el. Voiam să renunț la tot, aceasta era șansa mea, șansa în care mă puteam elibera de trecut pentru totdeauna.

               Tremuram aproape incontrolabil! Am respirat ușurată atunci când am reușit să-mi iau geanta în care era se afla tot sufletul pe care l-am depus, tot ceea ce eu eram cu adevărat, deoarece acolo se afla secretul meu cel mai de preț. Acolo era eliberarea și evadarea care mi-a permis în tot acest timp să supraviețuiesc, să nu mă smintesc cu adevărat. Am grăbit apoi pasul, iar atunci când am lăsat lumina caldă a soarelui să mă atingă, am răsuflat ușurată. Am zâmbit învingătoare atunci când am scăpat din ghearele înfiorătoare ale monstrului care m-a urmărit continuu timp de o lună. Acum voiam pace, pace și numai pace!