Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 10 Noi începuturi

Era șase jumătate iar eu nu eram încă îmbrăcată. Aveam emoții și speram să reușesc să mă comport normal. Nu mai fusesem la o întâlnire demult și îmi era teamă să nu stric lucrurile. Făcusem cel mai rapid duș din viața mea, iar acum priveam nedumerită către dulapul de haine. Nu știam cu ce să mă îmbrac și nici unde anume urma să mergem. După câteva ținute nereușite pe care le probasem în minte, m-am decis asupra unor pantaloni negri cu talie înaltă, un top înflorat ce-mi venea mai sus de buric, iar apoi am decis să mă asortez cu o pereche de teniși de un alb imaculat. Am ales să port niște cerceluși mici în formă de semilună și la gât am pus un lănțișor de argint ce avea ca pandantiv două aripi de înger. Machiajul era natural, iar glossul de culoare roșie îmi oferea mai multă încredere în mine. Când am auzit claxonul de mașină, m-am uitat pe fereastră și l-am observat pe Max. Venise! Mi-am luat în grabă greaca de piele și am coborât scările. El mă aștepta la ușă cu un zâmbet pe chip cât tot Seattle-ul. M-a admirat din priviri și mi-a sărutat obrazul făcându-mă să roșesc. Tata nu era acasă, și se pare că nu avea să vină prea curând. Când l-am anunțat că ies în oraș mi-a amintit de pedeapsă, iar apoi a cedat urându-mi distracție plăcută. Îmi doream să ies cu Max în ciuda eforturilor mele de a reprima tot ceea ce simțeam pentru el.

Max era la fel de frumos și întunecat ca întotdeauna. Nu știam niciodată la ce se poate gândi și asta mă frustra. Era greu de citit și făcea ca toată agonia asta de a nu-i putea descifra sentimentele să mă facă să-mi doresc a-l cunoaște din ce în ce mai mult. Era adevărat că eu mereu atrăgeam pericolul în viața mea, dar el era periculos de bun și nu aveam cum să-i rezist. Nu știam care sunt barierele în ceea ce-l privește și nici cât de departe puteam ajunge, dar alegeam să-mi trăiesc viața și să las lucrurile să se întâmple de la sine fără a mai gândi prea mult. După ce am urcat în mașină, ne-am aruncat priviri cu subânțeles.

-    Unde mergem? m-am trezit întrebându-l mai mult spre a intra în conversație și a-i auzi vocea. El conducea relaxat și nu părea să fie tensionat absolut deloc. Îmi plăcea să-l văd atât de uman și atât de real.

-    Vei vedea când vom ajunge. Vreau să-ți arat cel mai frumos loc din oraș. Sper să-ți placă. Și-a întors privirea spre mine, iar cu un zâmbet cuceritor pe chip mi-a făcut cu ochiul, iar apoi s-a concentrat din nou asupra drumului. Nu voiam să-l plictisesc punând o mie de întrebări, așa că am ales să-mi îndrept atenția spre altceva. Muzica! Am dat drumul la radio în încercarea de a găsi un canal de muzică potrivit pentru această seară. Semnalul era foarte slab așa că m-am chinuit preț de câteva secunde.

-    Fir-ar! am rostit vizibil enervată. Când l-am văzut că mă privește amuzat i-am zâmbit devenind dintr-o dată sfioasă.

-    Lasă-mă pe mine, te rog! a insistat el, iar apoi a dus degetele spre butoanele potrivite. Dintr-odată muzica a invadat micul spațiu în care ne aflam lăsându-ne să ascultăm versurile în tăcere. Era o melodie lentă despre iubire neîmpărtășită, de dor și speranțe spulberate. Dacă ascultai melodia cu atenție și te lăsai condusă de ea era imposibil să nu-ți curgă o lacrimă. Max s-a repezit să schimbe postul, iar eu m-am îmbufnat imediat.

-  Hei! Ce faci? Îmi plăcea melodia, i-am reproșat eu încruntându-mă Imediat.

-    Nu-mi plac melodiile triste și nici nu vreau să devii melancolică. Ești mai frumoasă când râzi, s-a repezit el a completa ușor iritat. În secunda următoare a început o melodie ritmată ce-ți făcea chef de o distracție nebună. Nu am mai vociferat și am ales să mă mulțumesc cu aceasta. Probabil Max avea dreptate: melodiile triste pot schimba cu adevărat starea cuiva indiferent de situație. Preț de câteva minute ne-am ignorat complet unul pe celalalt. Eu admiram peisajul întunecat și stelele ce se tot plimbau pe cer. Mereu aveam impresia că nu mă pot încrede în ele deoarece sunt înșelătoare. Niciodată nu mă puteam baza că le voi regăsi în același loc. Totodată era frustrant, dar în același timp și frumos. Le admiram pentru că mereu înaintau spre univers și nu se mulțumeau cu puțin. Faptul că le plăcea schimbarea era o dovadă a cât de puternice sunt. Mereu mă imaginam a fi o stea și-mi doream să fiu exact ca ele. Călătoare, strălucitoare și plină de încredere în mine însămi. Speram ca într-o bună zi să mă pot lauda cu asemenea trăsături de caracter și știam că asta depindea numai de mine.