Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 34 Mai presus de orice

               Pleoapele mele erau prefăcute în plumb. Când am deschis pentru prima dată ochii, o lumină puternică m-a determinat să-i închid rapid, usturimea aproape infernală obligându-mă să nu-i mai deschid prea curând. Un chip neconturat mi-a apărut în fața ochilor, iar trăsăturile sale îmi păreau foarte cunoscute. Silueta blurată nu voia deloc să-mi vorbească, iar ochii mei parcă nu doreau să focalizeze absolut nimic în aceste momente. Am întins mâna, dorind să îi pot atinge chipul, dar umbra părea că s-a evaporat dintr-i dată. Ceața care a pus stăpânire pe întreaga mea vedere, m-a obligat să-mi închid ochii din nou, în speranța că voi vedea mai clar atunci când îi voi redeschide.

               După câteva momente în care am reușit să mă ancorez în realitate, am clipit din nou, iar apoi mi-am ridicat ploapele leneșe, dar nu mai era nimeni acolo, nimeni care să-mi rămână amprentat pe vecie în memorie, ci pur si simplu părea că totul a fost o născocire a imaginației mele. Cred că mi-l doream pe el, întotdeauna pe el, chiar și dacă ar fi fost în fața ochilor mei pentru câteva secunde.

               Când am analizat mai bine totul din jurul meu, iar după ce am înlăturat imaginea împăienjenită care-mi bloca vederea, am realizat că lumina puternică pe care o vedeam era naturală, ceea ce însemna că era zi.

Elena! Max! Căsătorie! Prea târziu...

               Eram singură într-o cameră albă, cu ferestre mari și lungi, o noptieră și un stativ pe care era atârnată o perfuzie goală. Panica a pus stăpânire pe mine imediat ce am realizat că sunt în spital, iar Max era acum prea departe și într-un trecut pe care nu voi mai putea vreodată să-l schimb. Cărțile erau deja aruncate, el oficial nu mai era al meu, iar eu nu mai aveam nici un drept de a mă mai gândi la el.

Aparținea ei!

               Destinul mi-a râs în față atunci când conștiința m-a părăsit, căzând în întuneric și nelăsându-mă să-i împiedic acțiunile. Acum era prea târziu pentru noi, acum el aparținea altei femei, iar eu eram aici, singură și mai neajutorată și mai lipsită de energie decât am fost vreodată. Nu-mi doream nimic altceva decât să cad într-un somn adânc și să mă trezesc numai când aveam să întâlnesc zile senine.

               Întregul corp îmi era încă amorțit, iar inima parcă îmi era zdrobită, nemaiavand parcă nici o vlagă să bată în pieptul meu. Câteva lacrimi și-au făcut curs spre obrajii mei, iar după nici câteva secunde, tata a intrat agitat în cameră, părând mai îngrijorat ca niciodată.

          —  Scumpo, nici nu știi cât mă bucur că te-ai trezit. Mi-am făcut atât de multe griji pentru tine! mi-a spus pe un ton plin de afecțiune, iar apoi mi-a sărutat creșterul capului.

                Mi-am șters imediat lacrimile pentru a nu-l îngrijora și mai mult decât era, iar apoi i-am zâmbit scurt.

          —  Mă simt bine tată, doar că nu prea înțeleg ce mi s-a întâmplat... am vrut să-i vorbesc în continuare despre toate semnele mele de întrebare, dar o doamnă de vârsta a doua, îmbrăcată într-un halat alb, cu o fișă în mână, a pășit în salonul spitalului și ne-a analizat cu privirea atât pe mine, cât și pe tata, atenția ei rămânând asupra părintelui meu.

          —  Bună ziua, domnule Miller! Bună ziua, domnișoară! Mă numesc Amellia și sunt medic internist. Cum te simți? mi s-a adresat femeia cu cel mai suav și tandru glas pe care l-am întâlnit vreodată.

                Femeia avea părul șaten și ușor ondulat, iar ochii de un verde smarald m-au prins în mrejele ei atât pe mine, cât și pe tata care se uita la ea, sorbind-o din priviri. Era superbă, iar privirea caldă cu care ne înconjura pe amândoi, îmi oferea o senzație de liniște.