Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Prolog

          — Fugi! Striga vocea din mintea mea. Fugi cât poți de tare și pentru nimic în lume nu te uita înapoi! Ești suficient de puternică încât să lupți și să ieși cât mai repede de aici. 

          Alergam cât mă țineau picioarele și încercăm să îmi controlez ritmul și respirația ca să nu obosesc. Mă aflam pe coridorul liceului. Toate luminile erau stinse, iar întunericul îmi îngreuna pe cât posibil vederea. În timp ce alergam puteam vedea cum las în urmă vestiarele, care erau cu duiumul pe ambele părți ale holului. Sunetul pașilor mei era destul de zgomotos din cauza încălțămintei care luau contact cu gresia. Îmi era așa de frică, cum nu mi-a mai fost în viața mea, dar am știut că nu am timp să mă gândesc la asta acum, ci la cum să îmi salvez fundul și să ies odată din încurcătura asta. Eram conștientă că mi-am făcut-o cu mâna mea atunci când am acceptat să mă vad cu el. Dar am crezut că s-a schimbat, așa cum mi-a promis! Însă, niciodată nu cred că m-am înșelat mai tare ca acum, așa cum niciodată nu l-am văzut nici pe el în starea aceeaa. Era atât de agresiv și de înspăimântător!

          Eram deja pe la mijlocul holului când am realizat că este momentul să mă gândesc la o strategie și să ies cât mai repede de aici. Mi-am adus aminte că la capătul holului exista o ușă care făcea legătura cu partea de est în care se afla și cantina. Eram conștientă că dacă voi reuși să ajung acolo eram ca și salvată. Era un drum lung până acolo, iar timpul care trecea nu făcea altceva decât să scadă distanța care se afla între mine și el. Eu aveam avans de vreo două minute în fața lui, dar el era bărbat și acesta era cel mai mare avantaj pe care îl avea în acest moment.

          Chiar dacă după ce ne-am certat și am simțit amenințarea în privirea și în gesturile lui, am avut ocazia să îl lovesc între picioare cu toată puterea mea, în momentul în care el a fost prea obsedat și pornit să mă rănească. Realizam că era doar o chestiune de timp până își va reveni complet și va reîncepe să alerge așa cum era capabil de obicei. După ce am trecut de laboratoarele de chimie, l-am auzit cum mă strigă și mi s-a împietrit inima.

          —  Alison! Oprește-te acum sau o să-ți pară rău! Știi că te voi prinde și vei regreta până și ultima clipă din viața ta nenorocita! 

       Tonul său grav mă făcuse să mi se înmoaie picioarele și să-mi înghețe sângele în vene. Am simțit amenințarea din vocea lui și pericolul care mă pândea dacă reușea să pună mâna pe mine. Niciodată în viața mea nu mi-a mai fost așa de frică pentru mine, cum îmi era acum. Îmi puteam imagina că ceea ce urma să-mi facă era cu mult mai grav decât ce îmi făcea de obicei când era nervos. Vocea sa era mai tot timpul groasă și impunătoare, mereu când își dorea ceva trebuia să i te supui și să îi oferi ceea ce cere, altfel trebuia să "suporți consecințele", așa cum obișnuia el să spună oricărei persoane care nu îl asculta. Auzeam cum se apropie din ce în ce mai repede de mine și, deși plânsul nu era aliatul meu de niciun fel în astfel de momente, lacrimile mi se scurgeau de pe obraji până pe gât. Frica ce mă încolțise îmi paraliza gândirea și îmi era tot mai teamă că nu voi reuși să scap, că în cele din urma va reuși să ducă la bun sfârșit toate amenințările.

          Mai erau câteva uși de depășit până aveam să ajung la cea pe care mi-o doream, iar de acolo lucrurile ar fi fost puțin mai simple decât până acum. Am reușit să deschid ușa într-o fracțiune de secundă și eram mândră de mine pentru că aveam o asemenea dexteritate. După ce am coborât scările ca să ajung la etajul unu, am luat-o la dreapta și am continuat să alerg. Drumul era din ce în ce mai scurt până aveam să ajung la destinație, iar pe el îl simțeam din ce în ce mai aproape și, cu fiecare secundă care trecea, mai nervos.

          Eram mult mai aproape de cantină. De acolo până la ieșirea din spate a liceului nu mai erau decât două uși ce puteau fi ușor parcurse. Planul meu era să trec de cantină și să ajung la ieșire, iar de acolo să mă duc în parcare și să iau mașina ca să pot fugi din tot iadul ăsta. Când eram pe punctul de a ieși și de a mă îndrepta către ieșirea care era atât de aproape, am simțit cum o mână puternică mă prinde de umăr și mă strânge cu agresivitate determinându-mă, astfel, să mă opresc. Am simțit cum se oprește timpul în loc, cum toată frica mea s-a maximizat  într-o fracțiune de secundă. Deja știam... deja simțeam ce urma să se întâmple!