Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 33 Dincolo de cuvinte

Au trecut trei săptămâni.

Trei săptămâni negre în care m-am luptat cu prima etapa a suferinței. Negarea. Am refuzat să accept totul ca o realitate de care nu mai aveam cum să mai scap. Era acolo și o trăiam în fiecare minut și secundă. Adormeam nopțile cu speranța că a două zi mă voi trezi, iar el va fi acolo să îmi mângâie trupul și să-mi bucure inima prin zâmbetul său cald și plin de iubire. Plângeam, suspinam de durerea în care mă scufundam cu fiecare clipă în care lipsa lui devenea tot mai permanentă.

După ultima noapte de beție în care i-am spus cea mai mare minciună din viața mea, și anume că l-am uitat și că am trecut deja peste ceea ce el mi-a făcut, totul a început să se transforme în cele mai diverse și asemănătoare nuanțe de negru. Lacrimile urmate de suspine, au devenit al doilea meu prenume, lucru care nu mă onora deloc.

A doua zi a fost un adevărat infern, deoarece m-am trezit la realitate și am regretat enorm faptul că am mers în fața lui ca să mă umilesc.

Becca și Marie au rămas alături de mine aproape toată noaptea, oferindu-mi alinare cât să mă mențin pe linia de plutire, dar atunci când m-am trezit din nou singură, durerea s-a maximizat și am simțit cum viața se scurge din mine.

Am dat drumul apei în cadă și am așteptat să se umple aproape de refuz, apoi mi-am lăsat pijamaua să cadă, lăsându-mi corpul dezgolit. Apa era caldă și-mi doream să mai aducă puțină căldură și în inima mea. Mi-am lăsat capul pe spate și m-am cufundat în apa care se transforma în valuri line, atunci când greutatea mea se lăsa tot mai jos. Aerul din plămâni începea să se rarefieze, iar o senzație ușoară de eliberare parcă mă atrăgea tot mai tare în mrejele morții.

M-am ridicat rapid și am tras aer în piep, disperată. Eu nu-mi doream să mor, era foarte departe de mine acest gând și, totuși, o forță nemiloasă aproape că a pus stăpânire pe conștiința mea. Disperarea în acest moment era obiectul răutății și trebuia să mă stăpânesc suficient încât să nu cad în abisul fără fund al nebuniei. 

Toate astea, până într-o zi în care am ales nu mă mai gândesc la el, să nu mi-l mai amintesc și să nu mai vorbesc despre tot ce a fost sau a însemnat existența lui în viața mea. A fost dificil, mai ales că afurisitul refuza să-mi dea ascultare. Sentimentele mele au fost întotdeauna mai presus de voință și nu am reușit să dau rezultate până când nu am încercat să fac în așa fel încât să-mi ocup timpul liber. Pe lângă cursurile de la școală,învățatul și pregătirile pe care le aveam de făcut pentru admiterea la facultate, am ales să mă înscriu într-un program de internship la o companie de recrutare IT. Am fost repartizată pe domeniul de programare, ceea ce nu era nici greu, dar nici ușor cum părea la prima vedere. Nu eram deloc pregătită și nici pasionată de acest domeniu, dar a fost singurul program pe care l-am găsit disponibil și destul de flexibil încât să îl pot combina cu școala. Așa că, munceam câte patru ore pe zi, imediat după ce terminam orele la liceu. Beneficii financiare foarte mari nu existau, dar mă plăteau zilnlic, suficient încât să-mi permit să nu-i mai cer tatei bani pentru orice nimic, ceea ce era mai mult decât mă puteam aștepta vreodată.

Apoi a venit acceptarea.

După aproape trei săptămâni în care nu am făcut nimic altceva decât să învăț, să merg la noul job sau  să mă ocup de treburile casnice, am înțeles, în sfârșit, că nu mai pot continua așa. Alinarea mea a fost că nu l-am mai întâlnit pe Max din acea noapte. Mă întrebam uneori cum aș reacționa dacă l-aș avea în fața ochilor. Cele mai dese scenarii erau acelea în care eu aș fi leșinat sau aș fi luat-o la fugă din cauza emoțiilor.