Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap.23 Suflet rănit

         -        Mă tem că trebuie să vă dau o veste proastă...ni se adresează medicul cu o voce ușor confuză din cauza imaginii deloc plăcute pe care o avea în fața ochilor. Bărbatul a cărui identitate nu o cunoșteam încă, încerca să se pună pe picioare, însă fără rezultat. Asistentele se chinuiau să îl ajute să se ridice, dar fuseseră nevoite să cheme un brancardier. Loviturile pe care Max i le aplicase bărbatului în urmă cu câteva secunde păreau a fi mult mai serioase decât credeam cu toții.

          -         Nu-mi spuneți că sora mea a... a început mătușa lui Max să vorbească distrăgându-ne tuturor atenția și îndemnându-ne să ne mutăm privirile către ea. Lacrimile au început să-i invadeze obrajii palizi, determinând-o să-și ascundă chipul în palme. Max părea cu totul și cu totul absent, nicio expresie nu-i zăcea pe față, lucru care mă îngrozea.

           -         Nu, doamna Rossi este în viață, dar mă tem că în stare critică. Cel mai probabil vom fi nevoiți să-i inducem starea de comă pentru a-i salva viața. Înainte de a vă oferi mai multe detalii, am rugămintea ca persoana care nu-și poate controla comportamentul în acest spital să părăsească incinta deoarece aceste acțiuni sunt total interzise în instituția noastră. A vorbit bărbatul în halat alb cu o duritate în voce care mă incomoda. Apoi a scos un telefon din buzunar și a tastat câteva cuvinte, în timp ce Max încerca să scape din strânsoare celor doi indivizi care îl privau de libertate.

-          Eu sunt cel care l-a lovit și nu am de gând să mișc un deget până nu aflu starea reală de sănătate a mamei mele. Se adresează Max medicului pe un ton autoritar și plin de încredere,în timp ce încerca să scape din strânsoarea celor doi necunoscuți.

-          Mă tem că nu este după dumneavoastră. Veți afla totul imediat ce veți rezolva problema cu domnii polițiști. În secunda următoare două persoane în uniformă au intrat în încăpere, trezindu-ne pe toți la realitate. Max devenise mult mai agitat în mâinile celor doi polițiști și nu avea nici cea mai mică idee de cum ar trebui să reacționeze. M-am dus în grabă lângă el, dar am realizat că cele două persoane în uniformă nu aveau nici cea mai mică intenție de a mă lăsa să mă apropii atât cât îmi doream.Max avea deja mâinile la spate, timp în care i se citeau drepturile, iar celalalt polițist se îndrepta către cele două asistente și brancardierul care reușise în cele din urmă să-l ridice de jos pe bărbat și să-l pună pe targă.

-          O să fie bine, îți promit. M-am auzit cum spun în timp ce Max era scos afară. Eu, deși eram înconjurată de o mulțime de persoane, mă simțeam singură. Eram mai singură ca niciodată, iar neputința mă măcina teribil pe dinăuntru. Trebuia să fac ceva pentru a-l ajuta pe Max, însă nu știam ce și cum. Am decis să îl urmez pe Max, iar în urma mea își făcuse simțită prezența și Elena.Era la fel de îngrijorată ca și mine și îi puteam citi tensiunea pe care o reținea în corp. Mi-a făcut semn să o urmez și am urcat amândouă în mașina ei neagă și foarte puternică. Nu ne-am vorbit pe tot parcursul drumului. Nu am fi știut ce să ne spunem. Gândurile noastre erau, cu siguranță, împărțite între Max și mama sa. Nu știam care era starea actuală de sănătate a mamei acestuia și nici dacă Max avea să o mai vadă sau să mai vorbească cu ea. Pe de cealaltă parte, Max era distrus. Asemenea unui pui lipsit de apărare și părăsit de părinți. Îmi doream din toată inima să fiu lângă el în aceste momente și să îl conving de sprijinul meu necondiționat.

În cele din urmă am ajuns în fața secției de poliție.

-          Elena? M-am trezit vorbind. Ea și-a îndreptat privirea către mine suficient cât să-I observ ochii roșii. Plânsese!