Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 6 Razbunare, dulce razbunare

           Când am ajuns în fața casei mele eu deja adormisem în mașină de câteva zeci de minute. Nici nu realizasem cât de obosită eram până când nu m-a trezit Max din somnul meu adânc. Când a plecat i-am mai mulțumit încă odată că mă salvase, dar i-am mulțumit și pentru că fusese drăguț din partea lui să mă aducă acasă. Lucrurile au fost puțin stânjenitoare când ne-am luat rămas bun deoarece înainte de seara aceasta, noi practic nu ne suportam. Nu că acum lucrurile s-ar fi schimbat foarte mult. Trebuia să recunosc că nu era un tip chiar așa de rău pe cât credeam. Oricum, cine eram eu să-l judec și să-i pun etichete? Eu uram când cineva făcea asta cu mine și mă bosumflam când mă judecau greșit.

          Știam că nu trebuia să mă intereseze părerea lumii, dar consideram că atâta timp cât trăiesc printre oameni, imaginea contează mai mult decât mi-aș fi dorit. Sunt conștientă că nu pot mulțumi pe toată lumea, dar pe cât posibil încerc să fiu corectă și să nu cer mai mult celor din jur decât aș putea eu să ofer la rândul meu. Max poate era o persoană mai dificilă și încăpățânată, dar și eu aveam defectele mele. Poate că și el mă considera la fel de dificilă și enervantă, iar cel mai probabil avea dreptate. Nici eu nu-i făcusem lucrurile mai ușoare cum nici el nu mi le făcuse mie.

           Când am ajuns în fața ușii am fost bucuroasă să realizez că nu era încuiată. După cele întâmplate la petrecere am uitat complet că geanta mea rămăsese la Joshua în mașină, împreună cu telefonul și cheile de la casă. Am pășit în încăpere  precum o pisicuță, în ideea să nu fac zgomot și să-l trezesc pe tata. Nu voiam să dau ochii cu el și mai ales să răspund miilor de întrebări de care sunt sigură că nu voi scăpa mâine dimineață. Sau în dimineața aceasta, pentru că nu aveam nici cea mai mică idee cât era ceasul.

          Am încercat să mă descalț într-un mod cât mai silențios posibil, sprijinindu-mă cu o mână de perete, iar cu cealaltă desfăcându-mi tenișii. Când mi-am dat jacheta udă jos, a trebuit să caut în dulapul de lângă cuier un umeraș pentru a o pune la uscat. După ce am luat umerașul, mânerul dulapului mi-a scăpat din mână producând un zgomot destul de urât la închidere. Deja înjuram în gând mai mult o făcusem toată săptămâna. De ce alesesem eu să îmi las jacheta aici când puteam foarte frumos să urc la mine în cameră și să găsesc acolo rezolvări tuturor problemelor? Mi-am dat o palmă în frunte și am înjurat din nou de durere.

- Unde crezi că te duci, domnișoară? a mârâi tata la mine nervos. Era ciufulit și avea încă hainele de aseară pe el, semn că nu dormise deloc. Cearcănele de la ochi îi trădau oboseala, iar la realizarea acestui lucru începusem să mă simt vinovată că eu îi provocasem starea asta. Nu era deajuns cât de mult se chinuia pentru mine, acum trebuia să piardă și nopțile așteptându-și fiica rătăcită.

- Bună, tată! Îmi pare rău că am ajuns așa târziu și... Nici nu am apucat bine să-i răspund că m-a și întrerupt.

- Tu ai idee cât e ceasul? Stabilisem să vii acasă la ora 2 AM! După ce că abia acceptasem și ora aia tu îmi ajungi la.. Se oprește preț de câteva clipe, își duce mâna dreaptă în sus să se uite la ceas, apoi spune.. La fără câteva minute de 5, a spus aproape țipând.Ție ți se pare normal? Acum spune-mi și tu că poate sunt eu prea exagerat?! Nici nu știi câte griji mi-am făcut și câte idei mi-au trecut prin minte. Nici măcar nu știam adresa unde mergi , iar dacă aș fi știut-o crede-mă că veneam după tine. Pe deasupra, am încercat să te sun de nenumărate ori dar nu te-ai sinchisit să răspunzi. Tata era chiar îngrijorat, dovada fiind chiar vocea sa plină de disperare. Îl vedeam cum își duce mâinile prin păr și cum suspină îndurerat.

- Tată, îmi pare rău că te-am făcut să fii așa îngrijorat și crede-mă ca nu asta a fost intenția mea. Nu mi-am dat seama când timpul s-a scurs pentru că mi-am lăsat geanta cu telefonul în mașină la Joshua și nu am avut cum să verific ceasul. Nu știam ce să-i spun și halal explicație îmi găsisem să-i ofer. Încă mă aflam în picioare în fața tatălui meu precum acuzatul în fața judecătorului.