Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată)

Cap. 16 Explicații

Mergeam singură pe holul liceului în căutarea sălii de curs. Îmi luasem rămas bun de la Max deoarece aveam ore diferite, însă gândurile mele au rămas la cele două cuvinte pe care nu reușisem să le rostesc. Te iubesc! Mă simțeam copleșită de durere și simțeam cum cerul mai avea puțin și cădea pe mine. Nu am  avut curaj să-i mărturisesc sentimentele mele de teamă că lucrurile se vor schimba în rău atunci când el va avea certitudinea că îi aparțin. Evitarea pusese stăpânire atât pe sufletul meu cât și pe mintea mea, iar nevoia de a nu arăta ce simt, era adânc amprentată în ființa mea. Experiența trecută îmi demonstrase că odată ce decid să-mi recunosc iubirea față de cineva, acea persoană va profita, sugând până și ultima fărâmă de dragoste pe care o aveam de oferit. Brian se folosise, se jucase și controlase toată rațiunea și toată iubirea pe care decisesem să i-o ofer, dar într-un mod josnic și lipsit de scrupule. Încă din momentul în care îi spusesem primul te iubesc, în mintea lui se activaseră niște mecanisme prin care reușise să jongleze cu sentimentele mele după bunul său plac. Mă oferisem lui trup și suflet, iar acest lucru îmi dăunase mai mult decât aș fi putut prezice vreodată. Îmi era frică să nu fac aceeași greșeală și acum. Corpul și mintea mea refuzau să rostească cele două cuvinte ca și cum sistemul meu de autoapărare lupta împotriva cu toată artileria grea de care dispunea. Eram conștientă de faptul că Max și Brian sunt două persoane total diferite. Max, în ciuda faptului că îmi demonstrase de atâtea ori că pot avea încredere în el și că mă pot simți în siguranță atât fizic cât și emoțional în preajma sa, mai avea ceva ce nu mă lăsa să mă ofer lui cu adevărat. Mă frustra acest gând și mă omora în tăcere pe dinăuntru.

Restul orelor au trecut mai rapid decât mă așteptam. Acum eram în dormitorul meu spațios și plin de lumină, iar eu aveam în mână o ceașcă de ceai fierbinte și priveam îndelung pe fereastră. Deși fusesem prezentă la școală, gândurile mele zburaseră departe în cea mai mare parte a timpului. Încă nu reușisem să alung starea de depresie în care intrasem, dar speram că odată cu venirea nopții, somnul mă va ajuta să îndepărtez toate temerile care nu-mi mai dădeau pace.

În celalalt colț al dormitorului, telefonul meu începuse să sune de zor. M-am ridicat cu rapiditate de pe fotoliul care avea vedere la fereastră și m-am dus să răspund înainte ca cealaltă persoană să oprească apelul.

-    Bună, te deranjez? Mă întreabă femeia de la celalalt capăt al telefonului. Avea un vibrat în voce ca și cum ar fi vrut să-și înghită cuvintele, dar nu putea.

-    Ce vrei? am întreb devenind dintr-odată dură în vorbire.

-    Vreau să vorbim și m-am gândit să te sun înainte de a veni tine. Mi-era teamă să nu fii cu Max și să vin degeaba. Vocea Beccăi era tremurândă, iar tonul umil pe care mi se adresa mă făceau să nu-mi doresc a termina apelul. Eram supărată, furioasă și dezamăgită de atitudinea pe care o afișase astăzi față de mine.

-    Sunt acasă. Nu mă mai văd cu Max în seara asta pentru că are ceva de rezolvat la restaurant. M-am repezit să-i răspund, dar fără a renunța la tonalitatea de mai devreme.

-    Ajung în zece minute la tine, e ok?

-    Bine! M-am auzit cum răspund, iar apoi am terminat apelul fără a mai completa nimic. Becca dorea să vorbim, iar eu îmi doream să aibă niște explicații al naibii de bine puse la punct, astfel încât să pot îndepărta senzația de trădare din sufletul meu.
Minutele au trecut imediat, iar Becca se afla în fața ușii casei mele. Am poftit-o înăuntru și ne-am îndreptat împreună către camera mea. Tata era încă absent, la fel cum fusese și în ultimele zile dar acest lucru nu mă deranja, ci din contră. Puteam aveam mai multă intimitate fără a trăi tot timpul cu teama că ar trebui să am grijă la ce cuvinte scot pe gură atunci când sunt nervoasă.