Povești în versuri

Povestea vagonului luminat

Încovoiate piepturile noastre, stăm alungiți,

ne rupem bucăți firave din noi,

sunt istovite, sunt de plumb unele, majoritatea-s trecute.

Și le împăturim fățiș cu buzele, cu gândul și cu iubirea,

le-mpăturim greoi și le sucim către vagonul destinat amintirilor neprevăzute.

Dorm toți, oblojindu-se într-o plapumă a viselor de pretutindeni.

Bunăoară, dacă inima nu mi-ar cânta, fredonând odată cu

Lara Fabian, lipind literele între ele, îngânând minunatul Je t'aime,

Bunăoară, dacă nici La Bohème,

piesa nefericitei Edith Piaf nu mi-ar sparge timpanul imaginar,

poate-aș atinge cu brațul unei pleoape,

sufletul frânt al nopții.

Dorm gingașii călători osteniți,

dorm vestiții corbi - din vagon în vagon grăbiți, călători,

controlorii aprigi căutând, asemeni pomului ce poftește sevă, mijindu-și nebunii plătiți cu salarii mizere, cu ochii ațintiți, căutând bilete,

dorm pasajele noastre, pe bancheta deșucheată a vagonului alergat

de următorul

dorm cu toții, dorm parcă și stelele din privirea moleșită a artistei din dreapta-mi

și șoaptele ce tocmai au închinat-o și cutele șosetelor ce-i învelesc pielea angelică, dorm obrajii ei sfârtecați în iubirile pătimașe

împărtășite de fiecare unghie, de toate degetele ce se sting,

ce se preling ușor...înspre grumazul ei,

dorm, mă repet și ultima oară, dorm și șinele arcuite de tren,

pietrele înșirate sub dale, nu scot urlete, doar eu...în lunga și amorțita noapte, eu sunt singurul nemuritor ce nu doarme.

Mă luminez înșirând zâmbetele coapte, lustruite minuțios

sunt un fel de ceară lucrată de sute de albine,

O luminez -

îmi port fitilul îndreptat spre chipu-i, rupt din sânu-i stâng,

îl port aici, în vagonul tuturor cel modern, lângă mine

iubind-te pe tine.

Iar când mările se-nvolburează și-și dau brațele înspumate într-un salut agitat și cerul își sărute stelele îngenuncheate și-ntre ele se luminează,

se veghează,

abia atunci, e semn vestit din cer și infanta mea trezită la realitate

mă culcă pe picioarele cânturilor ei,

alintându-mi părul răzvrătit printr-un singur sărut...și-acela...atât de tăcut.

Sunt aproape amorțit într-un veșmânt al dimineții încercănate, adânc legănat pe brațele întinse ale

șinelor buimăcite și totuși zâmbetul veșnic, lumânarea încrustată

pre chipul meu, nu s-a stins.

Și totuși, adorm. Și totuși, o luminez,

Și totuși...casc grozav...Somn ușor!

Și din vis...tuturor am să te vestesc!