Povești în versuri

Poporul afumat

Ascultă, Lună, pocniturile, jarul cu glas,
în șiroaie alunecând pe ciment
Ascultă, tu, buzele lor ca tăciunii
și cărbunii ce mocnesc și ne lovesc.

Înmoi și eu auzul, nu te teme, dă-mi mâna
haide pe-o stea să privim către nebuni
Ce șcrâșnesc cuvintele, biciund din gură
haide, sfânto, dă-i dracului că-s păgâni!

Sunteți un popor mârșav, hiene afumate
cu focuri de paie, mirosind a necuvânt
Sunteți bolnavi și-n sânge aveți vorbe aruncate
cu colțuri și flăcări prea greu curgând!

De unde-atât blestem, de unde-atâta negru?
Că și la onomastici, urați cu glas funebru
De unde, nemernicilor, ce s-a-ntâmplat cu voi?
Că struniți a rău oamenii și mor de caracter goi.

V-aș blestema, că-mi sădiți pâclă-n gând
și ceru-i afumat și Luna și Raiul îmbâcsit
Monștrii cu chip de om și lavă sângerie-n sân
cu ochi tulburi de diavol și suflet ipocrit.

Nu mai există sat, nu mai există o mare
fără minciuni spurcate, fără vorbe aruncate
Ah, și brațele vouă-mi par biciuri îmbrățișate
și mă afum și eu, pe pământ, la afumătoare!