Povești în versuri

Capitol fără titlu 106

Rândurile acestea nu pot fi catalogate versuri, deșii unii o vor face pentru că așa se cere
având ștampila - așa cum o numesc ei, blestemul - cum îl văd eu, de poet.

Voiam doar să te anunț că m-am lăsat purtat prin locurile noastre - restaurant, secole, momente și cea de-a treia întâlnire, acolo unde a fost ce trebuia.

Și chiar dacă totul părea normal, nimeni nu se bucura cu adevărat, deși păreau, lipseau detaliile care să le lustruiască zâmbete în colțul gurii; 
o pereche de îndrăgostiți erau închiși într-o colivie plănuind viitorul deși acesta tot ciripea,
o familie obosită căuta perfectul în ochii altora,
un curier ducea colete cu vise altora, în timp ce pe ale sale și le tot pierdea,
un businessman negocia achiziția unei a doua vieți.

Te-am căutat peste tot.
Am întrebat trecutul, am întrebat gândul, soarele, un fir de iarbă,
un copil asemeni mie vinovat de nevinovăție, chiar și pe tine, cea din trecut.
Toți și toate, nimic.
Noroc că mi-am amintit; nu ne-a mai rămas nimic, nici amintiri, nici locuri, nici momente, nici șoapte sau chemări. Sau poate nu le-am avut niciodată.

Și totuși, cred că toate se vor trece, însă va rămâne poate doar un loc unde ne putem găsi;
deși mi-am închiriat sufletul uneori cu anii, acum ar fi cazul să-l revendici pentru cel puțin o viață.