Povești în versuri

Întind palma mamei

Nistrul ne plânge și mama-și poartă brațele goale

spre ranile ei, nepoții-i întind mizerii, hulă și pumnale

Îngenunchez și-o caut, Prutule, oh...casa mea!

Dincolo de tine, nefericitule, izvorăște Moldova!

Îți întind neaoș, palma mea scârbită, ruptă și nelocuită

scald-o tu, că-i învolburată de acuze frățești și lacrimi

Umple-o cu daruri și mir, la sfânta maică să dau năvală

și din piepturile noastre, să răsară iarăși două inimi.

Să mă ierți, măicuță, că am trupul labil și mâna goală

că nu-mi port sufletul în ea, nici cheagul de pământ

Le-am uitat în pragul casii, când m-au deportat flămând

printre frații vitregi cu coate și vorbe adâncite-n răscoală.

Și uite cum până-n spre pogonul pierdut și poporul lipsă

ecoul pruncului moldav, ascuns în mine, strigă:

Moldova, mama mea cu surâs divin, ia-mă de mână!

Prutule, repatriază-i maicii orfanul, du-l în goană acasă!

Și dacă-ntr-o zi cu mirare, am să calc pe-a mea glie

și plutind pe brațele lanurilor natale, doldora de soare,

În urmă am să te privesc cu dor, cu milă, apusă-n zare

Ne vom revedea cândva! Rămâi, rămâi cu bine, Românie!