Povești în versuri

Atârnăm, deci existăm

Grămezi de ceruri și bulboane, mi-atârnă-n zori

pe chip, pe față

și eu la rându-mi atârn cu silă și cu groază,

ca de un fir de ață,

de-o agonie

numită: Viață.

Lovituri prin cearcăne și rău, sunt tot mai alb -

căzut în hău,

labil, neiertător și nevrednic

Oglindit într-o grea iluzie,

prezentul m-arată,

un anemic.

Atârnăm unii de alții, om de om, ban peste ban

câștigul îngropat de eșec, anul ce-a trecut,

de următorul an,

Până și seara și dimineața, se-nfruptă, atârnând una de alta

așa cum după dineu ori simplu ospăț, urmează plata.

Atârnăm cu ochii goi și în spatele cortinelor de fier

și stelele bulbucate și cometele de plumb

apun melodic, cu chin și jale, în neantul cer

luminând bisect, aproape niciodată, absentul,

suflet al străinului stingher.

Chiar și neamțul mut atârnă de-un blestemat popor

și el, la mâna unei instituții, a unui parlament ori ogor

Suntem toți, grămadă, unghie înfiptă-n unghie

palmă doborâtă de-al unui frate braț, întins în laț

Atârnăm unii de alții, suntem la judecata altora, deci existăm!