Povești în versuri

17:47

O pătez și-o șterg, în letargie sprijinită foaia –

umbra poetului trist... în agonie.

Se-ascute grabnic coasa, gropile se-ntredeschid

zumzet de lopeți înecate-n ceară ce sapă,

Crucile se-nmoaie și cad stătute și mortul cere apă...

cana și ea secată, cere apă,

eu...și Iisus - renegatul, implorăm apă.

O pătez iar și-o șterg, bolnav mă sfarm în golurile depresive

palmele-mi sunt moarte, se sting într-o ultimă nebunie:

Cucuvelele magic croiesc liniștite-n nuc, din crengi, drumul

în cercuri, în ronduri înnegrite plutesc, liniștindu-mi sufletul

.......................................................................

Și veselă-mi deschide poarta, spărgând lanțurile și lacătele

sicrielor noastre, cu brațe slute rupte din ghețare

Și veselă-mi întinde palma îmbrăcându-mi lacrimile-n straie

pompoase, cu miasme solitare.

Trosnește pământul peste oasele mele, ca și peste ea...

tot la 17:47! Am murit și eu, asemeni ei...la 17:47!

S-a izbăvit poetul zilnic, ceasul zornăia 17:47

renăscând apoi, asasinat iar și iar, la aceeași oră,

Foaia - va rămâne scrisă cu pastă neagră; sună orologiul,

s-a stins! Pentru numele lui Dumnezeu...la 17:47!