Povești în versuri

Universul pământesc

Mișună furnicarul în ochii ei - milioane de stele,

de comete și aștrii presărați la-ntâmplare

Năzuiesc și soarele și luna, luminându-i pletele

și eu și viața și natura, răsărim, prindem culoare

N-am crezut ori poate nici acum nu cred,

iar pasajul prezent edoar un straniu vis,

Iluzie, fantasmă ori joc, totuși purced

către Calea Lactee, unicul drum mereu deschis

Burează cerul, geme pământul și-ncrutat e cerul

în genunchi scheletul frânt își poartă pieziș gerul

Nu o văd, unde-i anume ea, ascunsă sub care stea?

Cui voi încredința și-n ultima-mi singuratică noapte

buzele cu chip de albatros și gândul și tot ce mi-a rămas?

Cine-mi va îmblânzi privirea, cine-mi va veghea calea?

Poate-și lasă-n van acum particule, nebuloasele ori niciodată

ori tristă cântă, când în zori, se stinge cu jale înc-o stea

Și eu, ca și ea, sclipim stelar, ne căutăm bezmetici fericirea

prin praful gălbui al lunii, sub bolta incoloră și-ndoliată,

Orbitez în vis, sunt plumbul dinspre coasta-ți cosmică

sunt cel mai mic, neînsemnat specimen, totuși fariseu.

Sunt soluția misterului, unica ta formulă antică, algebrică

"Deschide-ți pleoapa, reînvie-mă, tu...universul meu!"