Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 111

Am intrat în camera mea închizând ușa în spatele meu și alunecând pe aceasta, așezându-mă pe parchetul rece, strângându-mi genunchii la piept și rămânând să privesc un punct indefinit al camerei, culegându-mi toate forțele pentru a nu exploda într-un plâns liberator.

《La urma urmei, nu-i judec pe mama ta și pe fratele tău pentru că au plecat... Nimeni n-ar reuși să te suporte》

Acele cuvinte îmi distruseseră inima, lăsând o durere imensă care începuse să-mi sfâșie pieptul ca și cum ar vrea să-l consume. O nouă crăpătură se formase în inima mea, care n-ar mai fi rezistat mult și s-ar fi rupt în mii de bucățele, imposibil de pus la loc. Nu-mi imaginam ca persoana pe care eu o iubeam, m-ar dispreța atât de mult, încât să ajungă să-mi spună acele cuvinte oribile care-mi rămăseseră gravate în minte.
Mă obișnuisem cu acea liniște, sperând că ar fi durat pentru totdeauna, dar încă o dată făcusem rost de alte răni. Noi răni care nu s-ar fi cicatrizat ușor, dar pe care nu aveam chef să le vindec.
Totuși, nu uitasem ochii săi atât de întunecați și plini de nervi, care mă priveau amenințători în timp ce mâinile sale îmi strângeau cu putere încheieturile, trasmițându-mi o frică care nu fusese de folos să-mi potolească sufletul rebel.
În mod inconștient, mi-am îndreptat privirea asupra încheieturilor, unde roșeața începuse să dispară și am oftat tremurând, ridicându-mă de pe parchetul rece și îndreptându-mă spre baie, după ce-mi luasem niște haine la nimereală.
M-am dezbrăcat intrând sub jetul de apă și imediat mușchii mei s-au relaxat.
Am închis ochii oftând și imediat mintea mea a călătorit prin amintirile zilei trecute.
Imediat mi s-a format în nod în stomac și am zâmbit trist dorind să simt din nou brațele pline de mușchi ale lui Arian învășuindu-mi trupul, pierzându-mă într-una din îmbrățișările sale călduroase și adevărate, speciale, dar nu eram o fată care ierta repede, iar David era proba.
Dar să-l compar pe David cu Arian era imposibil... Ceea ce simțeam pentru David era doar prietenie, în timp ce pe Arian nu mi-l puteam imagina ca pe un prieten. Îl iubeam și nu mi-aș fi închipuit un viitor unde el nu era prezent. Dacă el nu era, eu nu aveam un viitor, dar după ceea ce-mi spusese, să-l iert ar fi fost cea mai mare greșeală pe care aș fi putut s-o fac.
Am răbufnit trezindu-mă din amintirile mele și mi-am terminat repede dușul ca apoi să ies și să îmbrac niște pantaloni de trening și un hanorac cald și confortabil.
Am luat phon-ul cu intenția de a-mi usca părul, dar dintr-o dată am simțit cum mă părăsea forța și o amețeală m-a obligat să-mi pun mâinile de-o parte și de alta a chiuvetei pentru a mă sprijini.
Am aruncat o privire oglinzii tresărind din cauza aspectului meu oribil: culoarea tenului meu era palidă, dăruindu-mi un aer obosit, iar cearcănele nu ajutau să-mi îndrepte aspectul.
Am răbufnit aprinzând phon-ul și mi-am uscat părul, pieptenându-l, iar când am terminat, am ieșit din baie îndreptându-mă spre patul meu, dar o altră amețeală m-a făcut să-mi pierd echilibrul. Am închis ochii amețită, dar înainte ca eu să cad, două brațe pline de mușchi m-au prins, ridicându-mă.
-Isabella, ce ai?- am auzit vocea lui Thomas în mod evident îngrijorată în timp ce mă ridica așezându-mă pe ceva moale.
Un frig neașteptat m-a cuprins și imediat am început să tremur, clănțănind din dinți.
Am simțit ceva cald sprijinindu-se pe fruntea mea, ca apoi să se desprindă după câteva minute și am simțit o pătură așezându-se peste corpul meu.
-Isabella, deschide ochii că trebuie să-ți măsor temperatura- a spus dulce Thomas și încet am ascultat, punându-mă în șezut, întâlnind chipul lui Thomas îngrijorat.
După ce mi-a măsurat temperatura, mi-am îndreptat privirea asupra termometrului care arăta "39.8" și am răbufnit ducându-mi mâinile la cap, care părea că-mi explodează.
-Te duc în infirmerie- a spus Thomas hotărât, făcându-mă să-mi ridic dintr-o dată capul.
-Thommy, e doar puțină febră. Vei vedea că peste puțin timp îmi voi reveni, deci nu exagera- am replicat încercând să-i dăruiesc un zâmbet recunoscător, eșuând în mod mizerabil.
-Ești sigură?- a întrebat el privindu-mă îngrijorat.
-Da. Sunt obosită și singurul lucru pe care mi-l doresc este să dorm- am răspuns cu voce răgușită întinzându-mă la loc și strângând pătura în jurul meu.
L-am auzit oftând în timp ce șe așeza pe merginea patului, începând să se joace cu o șuviță din părul meu blond.
-Am auzit ce s-a întâmplat cu Arian pe hol- a rupt liniștea, iar eu am oftat începând să-mi mușc buza de jos, în timp ce lupta mea împotriva lacrimilor începea din nou.
-Nu vreau să vorbesc despre asta- am răspuns cu vocea răgușită închizând ochii și mi-am putut imagina că încuvința.
după câteva minute l-am simțit ridicându-se de pe pat și lăsându-mi un sărut pe obraz, iar eu zâmbet slab mi s-a pictat pe chip.
-Ești o fată puternică și sigură pe tine, Isabella. Sunt convins că vei depăși și problema asta. Arian a greșit și a comis o greșeală enormă, dar își va da seama repede- a spus el, iar eu mi-am dres vocea, scuturându-mi capul.
-Eu îl iubesc, Thomas, dar din câte se vede, sentimentele pe care le simt pentru el, nu sunt împărtășite. Orice s-ar întâmpla, o pune mereu pe primul loc pe Jennifer, iar de data asta a exagerat, pe bune- am replicat oftând, iar Thomas a încuvințat resemnat.
-Acum mă duc la oră. Ai grijă și încearcă să-și revii- a spus el ridicându-se în timp ce își lua ghiozdanul, ca apoi să-mi lase un sărut pe frunte.
-Distrează-te- mi-am bătut joc de el chicotind, iar el și-a scuturat capul amuzat, arătându-mi  degetul mijlociu înainte să iasă din cameră.
Am oftat închizând ochii încercând să adorm, dar tocmai când eram pe cale să adorm, ușa s-a deschis, iar eu am răbufnit.
-Ce ai uitat, Thommy?- am întrebat fără să deschid ochii în timp ce în cameră se putea auzi ușa închizându-se și un zgomot de pași.
-Îmi pare rău, dar nu sunt Thomas- am încremenit la auzul acelei voci și încet am deschis ochii, întâlnindu-i pe ai săi care își recăpătaseră liniștea.
-Ieși- am mârâit sărind în picioare, dar am regretat că am făcut-o, când o amețeală m-a făcut din nou să-mi pierd echilibrul.
M-am sprijinit repede de perete și am tresărit când am simțit două mâini punându-se pe brațele mele, obligându-mă să mă așez.
-Calmează-te- a șoptit Arian mângâindu-mi spatele, dar din instinct m-am îndepărtat, incapabilă să uit ceea ce-mi spusese mai devreme.
-Nu îndrăzni să mă atingi... Nu meriți. Dispari- am mârâit aruncându-i o privire rece.
-Asta e ceea ce vrei?- a întrebat el privindu-mă cu ochii săi adânci, de care mă îndrăgostisem.
-Ieși din camera asta- am urlat exasperată, iar el a rămas să se holbeze la mine pentru câteva interminabile secunde, ca apoi să se ridice și cu aceeași calmă cu care intrase, a ieșit, lăsând în mine un gol.