Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 78

Am zâmbit la gândul lui Arian mergând spre biroul directoarei. Am ajuns în fața ușii și am bătut. Când am primit permisiunea am intrat și am mers să mă așez.
-Ce trebuie să fac cu tine?- a întrebat directoarea cu voce grijulie.
-O exmatriculare ar fi nemaipomenită- am răspuns eu, iar ea a zâmbit aruncându-mi o privire ciudată.
-Îmi amintești mult de fetița mea...- a oftat ea devenind dintr-o dată tristă.
-Arian nu mi-a spus niciodată că are o soră- am comentat încruntându-mă.
-E o poveste lungă...- a spus ea coborând privirea pe mâini.
-Eu am tot timpul din lume, și poate n-oi fi eu maximul ca elev, dar sunt o excelentă ascultătoare- i-am spus, iar a zâmbit încuvințând.
-S-a întâmplat acum doi ani, aproape trei. Treceam printr-o perioadă mai grea. Eu aveam doi copii: Arian și o altă fetiță, de doi ani. Dar slujba mea mergea rău, iar banii au început să ne lipsească, așa că a trebuit să abandonez fetița la un orfelinat, promițând că aș fi luat-o înapoi mai târziu. Iar când lucrurile au început să meargă mai bine eu am fost la orfelinat pentru a-mi relua fetița, dar mi-au spus că locul era pe cale să închidă și că, deci, a trebuit să separe copii și să-i trimită în alte locuri. Am căutat peste tot, dar n-am mai găsit-o- a povestit ea încercând să nu plângă, dar degeaba.
-Ai o poză cu ea?- am șoptit aproape de frica de a nu destrăma această atmosferă de tristețe și melancolie.
-Desigur...- a răspuns ea deschizând sertarul catedrei și luând o mică poză, ca mai apoi să mi-o întindă.. Am luat-o ușor și am privit-o.
M-a încruntat când am văzut o fetiță asemănătoare cu cea pe care eu și Arian o dusesem înapoi la orfelinat.
-Peste puțin e ziua lui Arian, iar eu i-am promis că ea ar fi fost acolo, dar n-am reușit să o găsesc. Nu m-am ținut de cuvânt- a suspinat ea.
-Peste cât timp e ziua lui Arian?- a întrebat în timp ce în capul meu își făcea larg o idee.
-O săptămână exactă- a răspuns ea.
-Auziți... Eu fetița aceasta am văzut-o. Nu știu exact dacă este fata dumneavoastră, dar știu că seamănă foarte mult cu fetița din această poză...- am spus oftând. Directoarea a ridicat repede capul.
-Serios?- a întrebat după puțin.
-Da. Cu mine era și Arian, dar nu și-a dat seama, cred. Dacă vreți pot să vă duc în acel orfelinat și vă pot ajuta să organizați fiului dumneavoastră o zi de naștere de neuitat- am propus zâmbindu-i.
-Ai face-o pe bune?- a întrebat ea nevenindu-i să creadă, ridicându-se.
-De ce nu? Mâine dimineață eu aș putea să vă însoțesc la orfelinat, iar după aceea dumneavoastră vedeți ce e de făcut- am propus.
-Oh, Doamne... Da. Isabella, îți voi fi veșnic recunoscătoare- a acceptat ea venind și îmbrățișându-mă. La început am rămas nemișcată, neștiind ce să fac, dar apoi am răspuns.
-Știam că ai o inimă de aur- a șoptit ea. Am zâmbit desprinzându-mă.
-Mâine dimineață atunci voi fi în curte să vă aștept. La nouă?- am spus.
-Perfect. Îți mulțumesc din nou- a acceptat ea cu un zâmbet plind de speranță pe chip. -Pentru nimic... Niciun copil nu merită să crească fără o mamă. La revedere- am spus și am ieșit din birou zâmbind ca mai apoi să merg să mă pregătesc pentru antrenamentul de fotbal.

***

Am pregătit geamantanul și am ieșit din cameră ajungând în curte și oprindu-mă pentru a-l aștepta pe Arian.
Nu aveam încă ideile clare despre cum aș fi făcut petrecerea, dar știam că ar fi trebuit să fie perfectă. Nu o puteam dezamăgi pe directoare și mai ales Arian ar fi trebuit să fie mândru și fericit.
Nu știam motivul pentru care făceam toate astea pentru el, dar încercam să mă conving că o făceam pentru a permite ca doi frați să se reîntâlnească.
M-am simțit atinsă pe umăr și m-a întors repede, sufocând un strigătm -Ok... Trebuie să încetezi să mă sperii în felul ăsta dacă nu vrei să mă ai pe conștiință- am spus aruncându-i o privire urâtă, dar în același timp sufocându-mi râsul.
-Te-am strigat de mai multe ori, dar erai pierdută în gândurile tale. La ce te gândeai de așa important încât să nu mă observi pe mine?- a întrebat Arian îndreptându-se spre mașină urmat de mine.
-Nimic important- m-am grăbit să răspund ca mai apoi să intru în mașină. Arian m-a ajuns învârtind cheia în contact și pornind.
-Deci... Între tine și Daniel cum merg lucrurile?- a întrebat el la un moment dat, fără să-și mute privirea de la stradă. Am încremenit înghițind în sec și am mutat privirea afară de pe geam.
-Ne-am despărțit- m-am limitat să răspund, încercând să mențin vocea neclintită și să nu permit lacrimilor să curgă.
Încă încercam să depășesc faptul că el mă înșelase și puțin câte puțin aș fi reușit.
-De ce?- a întrebat el ridicând o sprânceană și privindu-mă curios.
-M-a înșelat- am șoptit. I-am văzut mușchii întinzându-se și pe el strângând din dinți.
-Iar între tine și Jennifer?- am întrebat schimbând repede subiectul.
-Foarte bine. În seara asta o scot la cină, după mergem să dăm o tură prin Londra- a răspuns relaxându-se și zâmbind dulce.
-Fain- am comentat ca mai apoi să-mi mut atenția afară de pe geam, observând lumea care alerga ocupată.
După diferite minute mașina s-a oprit, iar eu am privit afară de pe geam observând că ne oprisem în fața unei mari întinderi de iarbă verde.
-Ce facem aici?- am întrebat încruntându-mă și întorcându-mă spre Arian.
-Ne antrenăm- a răspuns el deschizând ușa și ieșind din mașină. L-am ajuns afară și m-am privit în jur. Erau familii care se plimbau, copii care se fugăreau, grupuri de adolescenți care vorbeau...
-Haide, să mergem- a spus Arian luându-mă de mână și târându-mă în mijlocul terenului, alergând.
-Așteaptă- am spus râzând. Ne-am oprit și mi-am strând părul într-o coadă înaltă.
-Ești gata?- a întrebat Arian lăsând mingea de fotbal pe jos.
Am zâmbit și am șutat mingea fugind de Arian.
-Nu se pune... Isabella- a urlat el urmându-mă râzând. M-am ajuns înfășurându-și mâinile în jurul taliei mele și ridicându-mă de pe pământ. Am urlat de frică, râzând în același timp.
-Arian, lasă-mă- am spus în timp ce el mă urca pe un umăr și începea să fugă.
Am reușit să mă eliberez făcându-l să cadă pe jos, iar eu am căzut peste el care și-a sprijinit mâinile pe șoldurile mele, zâmbind.
-Rebelă mică, nu o mai face- a spus el rânjind și ridicându-se cu tot cu mine și sprijinindu-mă pe pământ.
-Asta o vom vedea- am răspuns chicotind ca mai apoi să începem să ne antrenăm.