Umbrele Nopții

Capitolul 3 - Lupta din noapte

„Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte." – William Shakespeare

        Toate plimbările în jurul bucătăriei mi-au provocat deja amețeală. Vreau să mă opresc, dar nu am stare. Simt că dacă m-aș așeza, aș începe să țip la cineva. Tata și David au plecat în urmă cu câteva ore, așa că singura persoană la care mai pot țipa este mama – care acum gătește ceva de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă enervează atât de tare această stare de calamitate a ei!

        Îmi întorc privirea spre katana abandonată pe unul dintre scaune, observând că este curățată de orice urmă de sânge. Lama ascuțită ce cu siguranță trece direct prin os îmi trezește fiori pe șira spinării. Eram la doar un pas să fiu infectată, iar dacă asta se întâmpla...

        — Mamă, zic, încercând să-mi alung acest gând, se lasă întunericul, nu ar fi cazul să facem ceva?

        Deschide dulapul de deasupra chiuvetei și scoate câteva farfurii, pe care le așază frumos pe masă.

        — Și ce vrei să facem? mă întreabă, văzându-și de treabă.

        — Nu știu... tu ești obișnuită cu situația asta, tu să-mi spui!

        Chicotește, scuturându-și capul dezaprobator.

        — Julie, știu că pare un stil de viață... tulburător, dar noi ne-am obișnuit cu el.

        — Mașina... șoptesc dintr-o dată, oprindu-mă în mijlocul camerei.

        — Ce e cu ea?

        — Nu e mașina mea, e a unui prieten din New York! Trebuie să i-o duc înapoi! Dacă telefoanele nu funcționează în oraș, înseamnă că nici măcar nu a primit mesajul meu! O să mă omoare! Are nevoie de mașină asta! Trebuie să i-o duc, trebuie să--

        — Julie, hei, mă întrerupe, înconjurându-și brațele în jurul meu pentru a mă trage într-o îmbrățișare. Calmează-te, totul va fi bine, OK?

        Mă trag în spate, refuzându-i gestul plin de afecțiune. Știu că vrea doar să mă liniștească, dar toate încercările astea mi se par de-a dreptul patetice. Nimic nu mă va ajuta – poate doar tata apărând pe ușă cu baloane și confetti, spunându-mi că totul a fost o simplă glumă proastă.

        — Am nevoie doar de... timp, îi mărturisesc.

        — Timpul este o problemă aici, Julie. Tatăl tău vorbește chiar acum cu antrenorul lui Kyle să te ajute și pe tine.

        — Antrenamente? Adică să învăț să omor... creaturi?

        — Da, îmi răspunde, ridicând din umeri. Este alegerea ta când și cum dorești să le începi, dar vei vedea că în orașul ăsta, sunt o necesitate.

       Scârțâitul ușii de la intrare mă determină să tresar, grăbindu-mă să iau katana de pe scaun, însă mama mă prinde de braț și mă oprește.

        — Am ajuns! vocea fratelui meu mai mic îmi permite să expir ușurată.

        Este doar Kyle.

        Fratele meu intră în fugă în încăpere și se oprește brusc, privind confuz de la mama, la mine. Nu a trecut atât de mult timp de când am plecat din oraș, este imposibil să nu mă mai recunoască. Tata, care probabil l-a adus pe Kyle, intră în bucătărie doar pentru a ne face semn că urcă la etaj.