Umbrele Nopții

Capitolul 6 - Întoarcerea trecutului

„Chiar şi întâlnirile întâmplătoare sunt rezultatul karmei... Lucrurile din viaţă sunt predestinate de vieţile noastre anterioare. Fiindcă nici în cele mai neînsemnate evenimente nu există coincidenţe." – Haruki Murakami

          Petrecerile formale nu s-au aflat niciodată pe lista mea de interese. Pentru mine, nu reprezintă nimic altceva decât evenimente superficiale, organizate cu scopul inițierii bârfelor de mâine, oferind, de asemenea, prilejul participanților de a-și etala ținutele „unicate". Probabil acesta este și motivul pentru care nu mă integrez, pentru care nu simt energia emanată în sală. Nu fac decât să stau rezemată de peretele din marginea sălii, privind plictisită spre tinerii ce dansează pe muzica care, pe deasupra, mai este și siropoasă.

Oftând, îmi aduc paharul spre buze, sorbind o gură din băutură despre care nici măcar nu am fost informată ce este. Sam mi-a înmânat-o înainte de a face exact ce am intuit că va face, adică să mă lase baltă pentru o tipă ce și-a fluturat genele prin fața sa într-un mod ce l-a dat complet peste cap.

Mi-aș dori să am și eu capacitatea de-a trage un tip de mânecă, cerându-i să-și petreacă seara alături de mine. Dar ce rost are să fac asta dacă nu mă caracterizează? Nu m-aș distra, căci distracția nu se rezumă doar la o plăcere de moment, cel puțin nu în cazul meu. M-aș simți jenată dacă aș lăsa pe cineva să mă atingă, m-aș simți murdară numai dacă aș face contact vizual cu un tip.

Realizând că paharul mi-e gol, îl arunc în coșul alăturat, îndreptându-mă apoi spre încăperea în care mi-am abandonat geanta. Sam mi-a propus s-o las în camera cu bagaje, ceea ce am și făcut, dar mi-am uitat telefonul în ea. Nu aveam de gând să-mi petrec seara pe telefon, dar după o oră aici, am ajuns la concluzia că e singura activitate ce-mi surâde.

Holul ce duce spre camera respectivă pare desprins dintr-un film de groază ieftin, căci cum altcumva aș putea descrie un hol lung și subțire, în care luminile pâlpâie mai ceva ca în Supernatural. Dar eu mi-am trăit propriul film de groază, așa că nu am nici urmă de reținere în a înainta.

Încăperea pentru bagaje este încărcată cu... ei bine, bagaje. Fetele și-au abandonat aici gențile, iar sacourile ce sunt lăsate peste băncile din marginea încăperii mă face să cred că băieții au fost într-atât de naivi încât să creadă că nu le va fi cald dacă vor veni și în sacou. Mai trist este că știu că unul dintre acestea este a lui Sam.

Înaintez spre geanta mea pentru a-mi scoate telefonul, dar îmi încrunt privirea când, în interior, un plic alb ce nu-și are locul aici îmi sare în ochi. Nici nu mă mai surprinde, căci știu deja că va conține doar câteva rânduri tipărite pe mijlocul foii. Îl deschid, inspirând adânc înainte de a începe să citesc scrisoarea ce, de data aceasta, se termină cu un punct, nu cu trei.

„...Nu-mi lipsea ceva, îmi lipsea cineva: tu îmi lipseai, Jules. Tu ești aerul ce-mi lipsește, fără de care simt că mă sufoc într-o lume nedreaptă. Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău."

— Jules... repet, închizându-mi ochii de cum termin de citit. Unde ești, Nathan?

Nu mai am nicio îndoială în ceea ce-l privește pe cel ce-mi trimite plicurile, căci fiecare fărâmă de nesiguranță mi-a dispărut în momentul în care mi-am citit numele în această formă. Jules. Singura voce ce îmi răsună în minte când îl spun este a lui Nathan. Simțea o plăcere neînțeleasă în a-mi rosti numele diferit faţă de ceilalți oameni.

Deci e în viață, trăiește, Nathan trăiește, îmi repet în minte, ținând scrisoarea între degete cu zâmbetul pe buze. Nu mi-e îndeajuns, îl vreau aici, vreau să-l strâng în brațe și să-i inspir parfumul, a cărui miros nici nu mai sunt capabilă să mi-l amintesc.