Umbrele Nopții

Capitolul 7 - Principii diferite

„Uneori, o greșeală poate fi tot ce e necesar pentru o realizare valoroasă." – Henry Ford

        Fac câțiva pași în spate, respirația scăpându-mi de sub control în momentul în care realizez pericolul în care mă aflu. Întunericul ce mă înconjoară este atât de intens, încât nu pot desluși trăsăturile faciale ale vampirului. Îmi pot da seama doar că este – sau, mai bine zis, a fost – un bărbat. Speriată, încerc să mă întorc și să fug, dar vampirul apare din nou în fața mea, rânjind.

        — Nu te-au învățat mami și tati că nu e bine să umbli singură prin pădure?

        Îmi ridic mâna să-l lovească, însă îmi prinde încheietura înainte de-a apuca.

        — Te rog... șoptesc, observând că își scoate colții la iveală.

        Ignorându-mă, creatura îmi strânge încheietura cu o forță ce mă face să scot un icnet de durere. Mă smucesc pentru a scăpa din strânsoare. E inutil. Își coboară fața spre gâtul meu, ceea ce mă face să țip atât de tare, încât îmi pot auzi propriul ecou stins în pădure.

        — Depărtează-te de ea! o voce masculină îl determină pe vampir să-și întoarcă capul în spate, unde un băiat stă la câțiva metri depărtare de noi cu un arc în mână.

        Are săgeata de lemn îndreptată spre noi.

        Îmi înghit țipătul, începând să respir greoi când îmi concentrez atenția asupra băiatului. Nu sunt sigură dacă l-am mai văzut vreodată, dar e mult prea întuneric pentru a fi sigură.

        — Sau ce? întrebă vampirul.

        — Refuză și vei afla!

        — Și ce garanție am eu că nu mă vei omorî oricum?

        — Sunt un Waldgreave.

        Vampirul își întoarce fața spre mine. Îmi analizează chipul preț de câteva clipe, apoi mă împinge direct în copacul din spatele meu. O clipă – atât durează până să simt cum o durere îngrozitoare îmi cuprinde întreg spatele, făcându-mă să-mi pierd vederea.

        Băiatul scoate un icnet de surprindere, apoi se aude un vuiet ca de avion, iar în cele din urmă, cad lată la pământ.

        Pe jumătate amețită, simt cum două brațe mă ajută să mă ridic în șezut. Când vederea îmi revine parțial, reușesc să disting ochii albaștri ai băiatului, dar și părul platinat ce-i cade ciufulit peste ochi.

        — Ar fi stupid să te întreb dacă ești bine? mă întrebă, fixându-și ochii de gheață într-ai mei.

        Îmi trec degetele peste încheietură, simțind cum întreg brațul îmi pulsează de durere. Recăpătându-mi vederea în totalitate, observ că pielea mea a prins o culoare întunecată în locul în care vampirul m-a strâns. Ar trebui să merg la spital?

        — Puțin boțită, dar cred că voi supraviețui.

        Plecat pe vine, își sprijină brațele de genunchi și îmi zâmbește.

        — Vampirul, zic eu, l-ai omorât?

        — Bineînțeles că nu, îmi răspunde crispat. Avea ochii galbeni.

        Îmi măresc ochii, începând să privesc panicată în jurul meu. Din clipă-n clipă, mă aștept ca vampirul să sară dintr-un tufiș.